„Nimic nu este atit de original la un batrin ca faptul de a fi inca un contemporan si de a fi intilnit cu toate acestea personal niste barbati ca Gerhart Hauptmann si Stefan George, Paul Natorp si Rabindranath Tagore, Husserl si Scheler, Ortega y Gasset si Cassirer“, observa Hans-Georg Gadamer in Misiunea filosofiei, un text cu tenta de autobiografie spirituala cu care se incheie volumul Mostenirea Europei. Remarcabila in discursul gadamerian este tocmai vocatia contemporaneitatii, ca si naturaletea cu care autorul dialogheaza, peste timp, cu Platon si Aristotel, cu Kant si Hegel, cu Schleiermacher sau Dilthey. Convins ca sintem parteneri intr-un neintrerupt dialog, Gadamer subliniaza in repetate rinduri rolul major al limbajului in medierea relatiei noastre cu traditia si, in egala masura, cu ceilalti. Limba este de altfel punctul de incidenta in care literatura si filozofia se intilnesc, preocuparea lui Gadamer de a pune in evidenta continuitatea celor doua demersuri regasindu-se in mod constant in intreaga sa opera. Interesul lui pentru opera poetica a lui Paul Celan este determinat, printre altele, si de atitudinea acestuia fata de limba, exprimata pregnant in celebrul discurs tinut de Celan la Bremen, in 1958: „Un poem, fiind o ipostaza a limbii, si deci in mod esential dialog (und damit seinem Wesen dialogische ist), este ca o scrisoare intr-o sticla aruncata in mare, cu speranta – desigur nu intotdeauna puternica – de a fi azvirlita de valuri undeva, probabil pe tarmul unei inimi. In acest fel si poeziile sint in drum (unterwegs): ele sint indreptate catre.

Catre ce? Catre ceva deschis, ceva ce poate fi locuit, un Tu ce poate fi abordat (auf ein ansprechbares Du), probabil, o realitate ce poate fi abordata“. Gadamer se intilneste cu Celan in pasiunea lor comuna pentru limba vie, al carui mod de existenta este dialogul. Marturisindu-se egal intere