Imi place sa operez cu concepte moi. Ma atrage soft-ul abstractiunii. E ca si cum as avea in continuare sub ochi obiectele, dar in forme simplificate, deposedate de agresivitatea consistentei lor materiale.
Aceeasi unitate implacabila, ziua, pe care nu o poti masura decit consumindu-te impreuna cu ea.
Dimineata cu gesturile ei stereotipe care iti arata limpede ca cineva te refoloseste mai departe...
Scopul este expresia emfatica a tranzitoriului. Dar numai asa se poate in continuare trai, stiind ca nu exista scopuri.
Am facut de curind teoria imposibilitatii constiintei mele de a mai concepe scopuri. Astazi descopar intr-o carte (mi-e imposibil sa-mi amintesc care, atitea mi-au trecut prin mina) afirmatia ca acolo unde nu exista scopuri nu exista nici cauze. Ideea mi se pare cu totul stupida. Cauzalitatile sint in existenta normale, ele fac viata, miscarea. Finalitatea, in schimb, e absurda, pentru ca nu e nimic de propus nici in lumea aceasta, nici in lumea de dincolo. Sa traiesti intr-o lume guvernata de cauze mie mi se pare de ajuns. Tu esti victima lor si atit.
De obicei, spui „miine“ pentru tot ceea ce ramine si reusesti sa te culci usurat. Fiecare zi ne condamna si ne salveaza de tot ceea ce pare insuportabil. Obligatiile sint insuportabile pur si simplu prin faptul ca ele sint obligatii. Ori iubesti si esti prizonierul acestei iubiri, ori placerea de a face ceva trebuie sa fie motivata personal. De cele mai multe ori faci ceea ce n-ai vrea sa faci din bun-simt, din mila, din orgoliu, pentru a-ti apara demnitatea sau – groaznic, de-a dreptul – pentru a-ti conserva imaginea.
Placiditatea ca natura si placiditatea ca masca. Doar cea de a doua contine in sine si o filozofie. De tip egotist, evident.
Vorbesc prea bine. Scriu prea bine. Mint prea bine. Ma mint prea bine. Pozez
