Probabil că s-ar putea reconstitui cu uşurinţă la un computer chipul lui Alecu Russo fără barba sa de secol XIX, lungă de vreo 20 de centimetri şi fără mustăţile de lungime apropiată. Nu mă îndoiesc că ar ieşi la iveală, pe lîngă bărbatul frumos care se întrevede şi în deghizamentul epocii, o figură extrem de "actuală". în orice caz jurnalul lui Russo, Soveja (1846) este una dintre cele mai actuale pagini care s-au scris în literatura noastră la jumătatea secolului trecut. Are, desigur, avantajul limbii franceze, pe care autorul, crescut în Elveţia, o stăpînea mai bine decît româna. Versiunea românească (publicată în 1863, la cîţiva ani după moartea autorului) îi aparţine lui Alexandru Odobescu. Poate că experienţa computerizată ar merita făcută cu toată generaţia paşoptistă pentru ca, izbiţi de un new look, oamenii anului 2000 să fie dispuşi să o citească altfel.
Nu-mi rămâne decît timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernul şi-a pus în gînd să facă din mine un om important şi demn de esil. I s-au năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna ca să capăt simţiri religioase în fundul unei monăstiri. O! Guvern părintesc! el nu are alt vis decît a ne face demni de împărăţia cerului. Iată pentru ce ne înfundă aşa de ades în sînul sihăstriilor (26 febr. 1846, dintr-o scrisoare în franceză către Vasile Alecsandri, în traducerea destinatarului).
în noaptea de 26 spre 27 februarie 1846, lui Alecu Russo i se întinde un fel de capcană: este luat amical de acasă, din mijlocul prietenilor, de aga (şeful poliţiei), pentru a merge la ministrul de Interne. Toţi bănuiesc că este vorba de acuze legate de piesa lui Russo - dramaturg de ocazie - Jicnicierul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional, jucată cu o zi înainte. Ce nu ştie nimeni este cum se va sfîrşi această întîmplare. Un
