Graţie documentarului Revoltele ţărăneşti din 1950 (documentaţie: Cicerone Ioniţoiu; text: Alex. Ştefănescu; desene: Camilian Demetrescu), din "România literară nr. 31/9-15 august 2000, pp. 12-13, am avut prilejul de a medita din nou la atrocităţile comise la sate de regimul comunist proaspăt şi ilegitim instaurat în 1947.
În aşteptarea unor texte literare care să potenţeze astfel de realităţi crunte - cine opina, cu seriozitate, că românului îi lipseşte dimensiunea tragică?!... -, mi-am propus a supune atenţiei cititorilor şi "cartea-catalog" lansată la expoziţia "Ciuma - instalaţie politică" din 1997 de la Muzeul Ţăranului Român.
Utilizînd texte din două arhive - cea a muzeului şi cea a Asociaţiei foştilor deţinuţi politici - şi din volumul zguduitor Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993), autoarele Carmen Huluţă şi Irina Nicolau - ale căror nume le culeg dintr-o notă de la pagina 4! - îşi intitulează metaforic Boul roşu broşura. În ea găsim amestecate mărturiile unor ţărani - 19 la număr - despre epoca următoare celei evocate în documentarul României literare, epocă denumită încă neutru-eufemistic de istorici "a colectivizării". Aria teribilelor amintiri acoperă temporal ceva mai mult decît deceniul 1950-1960 şi geografic spaţii vaste: Maramureş (Vadul Izei, Tîrgu Lăpuş, Hoteni, Sîrbi), Ilfov (Snagov), Dîmboviţa (Nucşoara), Caraş-Severin (Ticvanu Mic), Suceava (Şcheia), Călăraşi (Ulmu), Olt (Vîlcele), Teleorman (Dobroteşti) şi Arad (Cermei).
Titlul nu este o metaforă cultă, ci una folclorică: în '47 a fost o sărăcie, o foamete. Totuşi părinţii mei au avut. Cît de puţin am avut, n-am plecat în altă parte după de-ale gurii. Pe urmă, după foamete, a venit potopu' ăsta cu... îi zicea "boul roşu" atunci. BOUL ROŞU. Şi intra peste noi în casă, nu aveau motiv să ne bage l