S-a creat legenda că, după 1989, D.R. Popescu ar fi tăcut. Că s-ar fi cufundat benevol într-o tăcere ce putea sugera multe: un examen de conştiinţă, regret, penitenţă etc. O tăcere ca o pauză între Rău şi Bine, precum între două acte ale unei piese de teatru. Însă adevărul, inclement, este altul. Chiar dacă, din motive lesne de înţeles, n-a mai putut ocupa prim-planul, ex-preşedintele Uniunii Scriitorilor s-a rostit nu o dată, şi încă apăsat. Dar nu cum ne-am fi aşteptat, în sens autocritic. Nu printr-o despărţire de trecutul său comunist, cum a cutezat, bunăoară, Titus Popovici, ci printr-o încrîncenată, ursuză, veninoasă, frecvent trivială, după cum vom vedea, solidarizare cu trecutul în cauză, asociată cu un refuz total al prezentului. D.R. Popescu a fost - cine nu ştie? - ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din "epoca de aur", cu circumstanţa agravantă că, spre deosebire de predecesorii săi, care de bine-de rău erau aleşi de obşte, a acceptat a fi numit de dictator, în dispreţul statutului Uniunii şi împotriva majorităţii membrilor săi. Postură dezonorantă, la care se adaugă calitatea de membru al Comitetului Central. Postură de nomenclaturist sadea, pe care acest satrap literar a ilustrat-o cu o slugărnicie pe măsură, cuvîntînd în numele breslei, trimiţînd în numele ei o puzderie de adeziuni şi telegrame de felicitare. Blocînd Uniunea noastră nu doar din punct de vedere administrativ, prin reducţia conducerii sale la un arbitrar "comitet operativ" şi rarefiind la maximum şedinţele Consiliului director, ci şi din punctul de vedere al conştiinţei opozante a celor mai mulţi scriitori, măsluită cu neruşinare în texte propagandistice şi omagiale. Texte ce merită a figura în ediţiile ulterioare ale operei d-sale. La capătul unei serii ce începe cu Mihai Beniuc, D.R. Popescu o încunună în chip malefic, prin radicalizarea abuzului. Compromisul cel mai cras,