Dem Rădulescu a fost un actor de comedie prea mare pentru lumea în care a trăit.
Dacă înainte aşa-zisele noastre comedii cinematografice şi scenariile aferente aveau limitele de rigoare, după '89 acest mare actor în plină forţă creatoare n-a mai făcut nici un film! "Trăim în anormalitate", spunea. Avea, de ani de zile, un proiect de comedie, Şcoala de hoţi, dar nu s-au găsit bani pentru asta. L-am auzit vorbind despre sărăcia Academiei de teatru şi film, mai trist şi mai dezamăgit ca oricînd, spunînd că se gîndeşte, uneori, să plece... A plecat acum, acolo unde nu e întristare, lăsîndu-ne şi mai săraci.
Să ni-l reamintim pe Dem Rădulescu, decupîndu-i nişte gînduri, de pe o casetă:
Instituţia
Dumneavoastră sînteţi o instituţie umoristică. V-a mai spus-o cineva?
Da, a spus cineva, un om la care ţin foarte mult, un prieten, Liviu Ciulei; la o repetiţie la "Furtuna", a venit vorba de mine, şi el, Liviu, a spus: "Domnilor, Dem Rădulescu e o instituţie"... Au venit nişte studenţi de-ai mei şi mi-au povestit. M-a bucurat, pentru că Liviu nu prea dă drumul la vorbe, aşa...
Ringul şi scena
O instituţie e prin definiţie arhicunoscută. Credeţi că aveţi şi multe "încăperi secrete" ?
Am foarte multe lucruri pe care nu mi le pot explica nici eu. De pildă, unele gesturi pe care le fac în scenă. În "Femeia cu bani", cînd deschideam uşa să intru în scenă mă întorceam într-o parte şi ridicam piciorul. După vreo trei ani, Mihai Berechet m-a întrebat: De ce intri aşa? Văd că lumea rîde, dar de ce faci aşa? Nici eu nu mă gîndisem pînă atunci de ce făceam aşa. Abia atunci am realizat: Uiţi că e boxer! Intră în scenă aşa cum ar intra în ring; în ring ridici piciorul ca să poţi trece peste corzi. Iniţial, a fost un gest absolut inexplicabil, pe care nu l-am gîndit.
Vă descoper
