Doru Ilana, Iacob Roman, Liubiţa Raichici - doi români şi o sîrboaică - legaţi în mod indisolubil de identitatea lor bănăţeană. Mai presus de orice idee de autonomie, aceşti poeţi sînt o dovadă a faptului că acolo, în provincia de sud-vest, se scrie şi se publică o literatură de calitate ce poartă o evidentă marcă made in...
Liubiţa Raichici e autoarea unui volum alcătuit din 49 de fragmente de proză şi poezie, toate străbătute de un profund sentiment religios. Ruptă între ţara de suflet - România - şi cea de limbă - Serbia, poeta alege să se caute pe sine construindu-şi un univers de cuvinte, "o limbă necunoscută" în care să poată renaşte "sîrbeşte", asemeni poporului a cărui dramă o simte cu fiecare fibră: "Acesta este ultimul neam de sârbi/ căruia Dumnezeu i-a permis/ să se descarce înjurând/ şi asta să nu-i fie socotit drept păcat.../ Vă rog un moment de reculegere/ pentru cei în viaţă,/ a spus Sava Nemanici/ fraţilor săi sfinţi în doliu,/ pentru că aceasta este ultima Serbie/ cu sârbi vii în ea...".
Chipul mamei apare cu obstinaţie, la fel de constant ca cel al lui Isus, cu care ajunge chiar să se contopească într-o imagine de început al lumii: "Tânărul Isus, înveşmântat în alb şi întors cu spatele, aruncă în sus un copilaş pregătit să se nască. Copilul se bucură şi râde cu toată fiinţa."
Ca şi colegii săi într-ale scrisului - I. Roman şi D. Ilana - Liubiţa Raichici nu calcă pentru prima oară pe tărîmul alunecos al poeziei, şi acest lucru se vede imediat ce deschizi oricare dintre cele trei volume ale bănăţenilor. Poetei i s-ar putea reproşa, de exemplu, că foloseşte un limbaj excesiv stilizat, care face cuvintele să nu se lege în imagini coerente (metaforizarea e, de altfel, caracteristică şi pentru Iacob Roman); greu însă se poate descoperi vreo stîngăcie în construcţia alambicatelor sale figuri de stil.
Ce taină-i acea
