Pe Michel Tournier nu l-am mai întâlnit de şase ani. Am tradus între timp cartea sa preferată, Vineri sau viaţa sălbatică, apărută la Editura Univers în mai 1999 şi am purtat cu autorul o bogată corepsondenţă. Toate acestea fiind de acum istorie, am coborît nu demult, într-o după-amiază de început de vară, împreună cu soţia, în gara terminus a Reţelei Expres Regionale ce străbate Île-de-France, de unde scriitorul ne-a luat cu maşina. Astfel am ajuns la casa lui din Choisel, o aşezare măruntă şi verde din valea Chevreuses, la vreo 50 de km sud-vest de Paris. Tournier ne-a arătat îndată un mesteacăn tânăr. Cel vechi de 33 de ani, de când se mutase el aici, în casa parohială, a fost smuls de furtuna din zilele Crăciunului, anul trecut. Aflând de la radio că, în acea urgie, Michel Tournier, membru al Academiei Goncourt, a pierdut un mesteacăn, şeful unei pepiniere l-a sunat îndată ca să-i trimită un puiet. Prozatorul regretă că nu a apucat să cunoască numele acelui om ai cărui lucrători au operat cu atâta măiestrie încât, la întoarcerea stăpânului grădinii acasă, micul arbore era deja sădit.
La 75 de ani împliniţi, scriitorul e jovial, plin de umor, are un surâs degajat, şi exuberant despre care García Márquez ar spune că e în stare să alunge porumbeii. În asemenea împrejurări, conversaţia decolează firesc, pornind de la reperele româneşti ale memoriei romancierului.
Ultimul musafir al Marthei Bibescu
Michel Tournier: Când te văd pe dumneata sau când îmi parvin cărţile mele traduse la Bucureşti, îmi amintesc întotdeauna de prinţesa Martha Bibescu. Am cunoscut-o bine mai cu seamă în ultimii ei ani de viaţă. Fusese o celebritate a lumii mondene şi literare pariziene, se bucurase de notorietate internaţională înainte de 1939, dar după război lumea a uitat-o. Trăia singură într-un somptuos apartament din insula Saint-Louis, la Paris. S
