În cartea lui Constantin Noica la care m-am referit în editorialul precedent (Pagini despre sufletul românesc), este evocată, printre caracteristicile care ne fac pe noi, românii, să n-avem nici vocaţie filosofică, nici vocaţie istorică, măsura, cumpănirea lucrurilor, absenţa excesului (într-o direcţie sau în alta). Am citat, în treacăt, cuvintele autorului. Revin acum asupra lor, fiindcă merită o discuţie specială. Noica nu este singurul gînditor român iritat de această particularitate. O să arăt imediat cine şi în ce împrejurări îi ţine tovărăşie, ignorîndu-l, şi mai ales cine e de părerea contrară şi anume că particularitatea aceasta ar fi pozitivă, o însuşire, cu alte cuvinte.

Deosebirea de perspectivă porneşte dintr-un acord: "în orice caz, ceea ce izbeşte la el (la român) - o vedem bine - e măsura. Nu numai în viaţa sa interioară, dar peste tot: în ce face şi ce se face în jurul său". Atît cei care o socotesc un defect, cît şi cei care o socotesc o virtute, împărtăşesc opinia că simţul măsurii ne caracterizează şi ne identifică.

Constantin Noica n-are o părere tocmai bună despre măsura aceasta "niţel tînguitoare şi biblică", prevenind confundarea ei cu "cealaltă, mediteraneană, raţională, lucidă-suficientă". "E aproape o glumă - scrie el - să invoci, aici, latinitatea noastră. Măsură, dreptate, lege nu sînt nici gîndite, nici resimţite raţional şi juridic, cum înţelegem că au fost - dacă aşa au fost - la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă, decît impusă. E mai angajată în absolut decît cea din Apus..." Măsura noastră naţională nu condamnă pur şi simplu lăcomia, exagerarea, dar calculul, chibzuiala, eficienţa. Noica se întreabă dacă nu cumva etica aceasta, mai curînd divin-arbitrară decît uman-raţională, nu împiedică modernizarea şi industrializarea să fie vreodată acasă la noi. "Noi nu stăpînim lumea, nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sa