În prefaţa Istoriei literaturii române (24 ianuarie 1941), G. Călinescu scria: "Un foarte distins critic, mai mult, un mare critic, ne-a învinovăţit că am dat asupră-i cîteva versiuni contrazicătoare. Îl rugăm să nu creadă acest lucru. Fiecare articol se ocupa cu o altă latură şi suferea de o parţială compresiune exterioară". Nu trebuia să treacă decît şapte-opt ani, marcaţi însă de profunde mutaţii politice, pentru ca benigna "compresiune exterioară" să devină opresiune generală şi implacabilă, menită a-i constrînge pe oamenii scrisului să se supună, să emigreze sau să tacă. S-a tot vorbit după '90, în legătură cu comportamentul lui Călinescu în anii regimului totalitar, despre conformism, oportunism, colaboraţionism etc. Nu voi sta să cîntăresc aici doza de adevăr a acestor etichete. Dar ceea ce trebuie menţionat în orice caz, ca una din cauzele "adaptării" criticului, este preocuparea lui pentru soarta propriei opere, practic scoasă din circuit şi inaccesibilă noilor generaţii. Abia în 1964, cu un an înaintea morţii autorului, Viaţa lui Mihai Eminescu şi aceea a lui Ion Creangă redobîndesc haina tiparului. Evident, în ediţii revăzute; altfel, ar fi fost cu neputinţă. Despre o asemenea revizuire va fi vorba în cele ce urmează.
Datorez soţiei mele, fost redactor la ESPLA-EPL-Minerva, salvarea de la pieire a unui preţios document de istorie literară: un dosar cu şpalturi ale Vieţii lui Mihai Eminescu, purtînd corecturile autorului. S-au păstrat, numerotate cu creionul, şpalturile 65-144 şi 153-208, corespunzătoare grosso modo paginilor 118-254 şi 268-371 ale ediţiei din 1964. În colţul din stînga sus al şpaltului 101 figurează următoarea notă: "Şpalturile 101-191 să se pagineze. G. Călinescu. 14 I 1964". O menţiune similară survine pe şpaltul 192: "Şpalturile 192-208 să se pagineze. G. Călinescu. 14 I 1964 plus 132+142+166+168 rătăcite". Cartea fusese da
