După apariţia din 1997, la Editura Amarcord, a volumului Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Smaranda Vultur oferă tiparului, ajutată de un grup de cîţiva studenţi şi tineri cercetători timişoreni, un alt volum de excepţională valoare: Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat. Domeniul disciplinar care patronează amîndouă cărţile este cel al istoriei orale, prea puţin cunoscut şi practicat deocamdată în România. Meritul Smarandei Vultur şi al colaboratorilor ei este, şi nici dacă acesta ar fi singurul tot nu e mic, de a familiariza cititorii cu un tip nou de abordare a istoriei si a culturii, cea din perspectiva mărturiei orale individuale, a actorilor mici, nu a specialistului ori a generalului. Însă nu (doar) asupra unei contribuţii disciplinare şi deci teoretice vreau să zăbovesc aici, ci asupra conţinutului propriu-zis al volumului publicat anul acesta de Editura Nemira, şi apoi prin extensie, asupra genului de efort moral şi intelectual pe care îl întreprind cercetări precum ale Smarandei Vultur. Lumi în destine adună povestirile cîtorva bănăţeni, cei mai mulţi născuţi la Bazoş, Comloş sau în satele şi comunele învecinate, despre viaţa lor, familie şi vecini, obiceiuri şi tradiţii în desfăşurarea lor pe parcursul ultimilor cincizeci de ani. Oameni ca oricare alţii, din diverse categorii sociale, cu diferite experienţe de viaţă, care nu au în comun decît o apropiere aproximativă de vîrstă şi, în special, un spaţiu de existenţă, Banatul, perceput însă cu oarece variaţiuni personale. Amintirile lor despre Banatul de la jumătatea secolului 20 concordă, uniformizate oarecum şi de lentila puţin deformatoare a nostalgiei idilizante. Chiar şi întîmplările prin care au trecut sînt asemănătoare, în diversitatea lor: războiul, deportarea în Bărăgan sau, în cazul celor şi mai nenorocoşi, în Uniunea Sovietică,