Diogenes Laertios îi atribuie lui Thales din Milet obiceiul - considerat de alţii a fi al lui Socrate - de a mulţumi zeilor în primul rînd pentru că s-a născut om, iar nu animal, apoi pentru că e bărbat, nu femeie şi în al treilea rînd pentru că e grec şi nu barbar. Acestea erau aşadar cele trei privilegii identitare pe care le recunoaşte antichitatea greacă. Mai mult sau mai puţin vizibil, ele sînt apărate, veacuri de-a rîndul, şi de literatură, unde calitatea de om, cea de bărbat şi cea de grec (în ipostaza de erou) sînt idealizate în fel şi chip. Cînd literatura română ajunge la eul intim, adică la jurnal, identitatea are tot trei trăsături distinctive: sexul rămîne definitoriu, a doua trăsătură esenţială este apartenenţa la un neam, iar a treia calitate ţine de Weltanschauung. Teoretic, un eu ideal pentru secolul al XIX-lea românesc este bărbat, iar nu femeie, român, nu străin, progresist, nu tradiţionalist-static. Din fericire, eul din jurnale nu este atît de schematic, iar dacă adăugăm pagina literară propriu-zisă teoria identităţii ideale se complică şi mai mult.
Bărbat, iar nu femeie
Ciudat: în jurnalele secolului romantic, romantismul aparţine mai mult bărbatului decît femeii, care este pur şi simplu demitizată. Ce-i drept, imaginea femeii este lacunară în notaţiile zilnice. Lăsîndu-l deoparte pe Maiorescu (îi rezerv două-trei episoade viitoare), femeia apare cel mai des în jurnalul lui Rosetti. Russo, la mănăstirea unde era închis nu primeşte decît o dată vizita a trei femei, una mai îngrozitoare decît alta, o vizită care nu-l inspiră aşadar la meditaţii pe temă. Dintr-o remarcă făcută în treacăt, într-o evocare a lui Alecsandri, ştim doar că Russo le fermeca pe doamne printr-o rafinată artă a conversaţiei şi făcîndu-le să rîdă. Dar cît şi cum îl fermecau doamnele pe Russo rămîne un mister. Studentul Iac