"Unde sînt Mastroianni şi Fellini? Unde e Sofia Loren? Unde sînt smokingurile, eleganţa, stilul, marile nume ale culturii?...", spunea un bătrîn regizor invitat la ediţia 2000, privind înapoi, spre Mostra din anii de aur. Într-adevăr. Chiar şi acum nu foarte mulţi ani, în juriul veneţian puteau fi văzuţi Antonioni, Eugen Ionescu, Rafael Alberti, Günter Grass, Isaac B. Singer; acum, în juriu era invitată şi Samira Makhmalbaf (20 de ani, regizoare iraniană), de care se face prea mult caz: dacă la Cannes am văzut un lungmetraj al ei, Tabla, la Veneţia era prezentat un documentar, Cum a făcut Samira Tabla ! Nu e cam mult şi cam repede? (fiind vorba de o regizoare harnică şi uneori inspirată, nicidecum de un geniu în clocot?). Cît despre Sofia Loren, e inexplicabilă cvasi-indiferenţa

Mostrei faţă de marii actori italieni, atîţia cîţi mai sînt, cu nume de rezonanţă internaţională. Unul dintre scandalurile ediţiei s-a legat de felul modest în care Mostra şi-a propus să-l evoce şi să-l omagieze pe regretatul Vittorio Gassman. Mostra se dă în vînt, în schimb, după starurile de peste Ocean (au fost şi acum, printre alţii, Sharon Stone, Richard Gere, Michelle Pfeiffer, Harrison Ford). Politică, probabil, rentabilă, de vreme ce, statistic vorbind, publicul Mostrei e în continuă creştere. Pe Lido, totul e plin. Şi cînd te gîndeşti ce spune contele Volpi, fiul celui care a întemeiat festivalul: "Tata a inventat Mostra ca să umple hotelurile!"

Rod Steiger, fost, cîndva şi Mussolini, umblă ca un robot cu articulaţiile înţepenite; cu o voce sufocată de efort, reuşeşte să explice, într-o italiană americanizată, cum în Italia te simţi mai bine, te simţi mai liber, îţi omori timpul cu mai multă bucurie decît oriunde în lume. Aşa că, oricît de neizbutită ar fi selecţia unui festival, Veneţia rămîne Veneţia. Oricît de proaste ar fi filmele din întunericul cu aer condiţi