Volumul coordonat de Andre Aciman, autor american născut în Egipt, nu e original prin intenţii şi nici măcar prin realizare. În doar 135 de pagini, patru scriitori (pe lîngă Aciman) deja consacraţi - Eva Hoffman, Edward Said, Bharati Mukherjee şi Charles Simic - reflectează pe tema exilului, a identităţii şi limbajului evocîndu-şi propria experienţă ca emigranţi în Statele Unite. Cei cinci sînt scriitori profesionişti cu reputaţii bine consolidate, toţi laureaţi ai unor importante premii literare, toţi capabili să gloseze fermecător marginalii la orice temă le-ar fi fost propusă. Oricît de clasic (dacă nu îmbătrînit de-acum) ar fi subiectul, cartea lui Aciman, rezultatul unei serii de prelegeri ţinute la biblioteca publică a oraşului New York, oferă mai mult decît o lectură agreabilă. Există ceva profund personal şi emoţionant în eseurile incluse în acest volum, nu atît în sensul de confesiune intimă, căci naraţiunile imigraţiei sînt relativ schematizate, cît mai degrabă de interpretare a sensului exilului ca mod de descoperire şi afirmare a sinelui.

Povestea emigrantei Eva Hoffman este deja cunoscută cititorilor români, din volumul O viaţă într-o altă limbă, publicat la începutul anilor '90 de Editura Fundaţiei Culturale. La vîrsta de zece ani, Hoffman a părăsit Polonia natală împreună cu părinţii săi, îndreptîndu-se spre Vancouver, de unde mai tîrziu va pleca spre Statele Unite, iar în prezent locuieşte la Londra. Fetiţa care în 1959 privea de pe puntea vaporului ţărmul polonez îndepărtîndu-se treptat era convinsă că viaţa ei se sfîrşise, că emigraţia reprezintă un drum fără întoarcere, o noţiune de o "finalitate atît de zdrobitoare şi de definitivă" încît echivala cu sfîrşitul lumii. Pentru Eva Hoffman autoarea cîtorva cărţi de mare succes exilul înseamnă marginalitate, dar o marginalitate fericită, fecundă, în care sinele devine conştient de relativit