Bunul simţ se împacă greu cu absurdul programului de viaţă care se repetă zilnic de dimineaţa pînă seara şi pătrunde chiar în somn unde strecoară "resturi" din realitatea cunoscută şi aparent previzibilă. Ai senzaţia că de fapt ai dori ca totul să rămînă pe loc, nemişcat, invariabil, - dar lucrul acesta nu este posibil.

Absurdul invariabilului

Deci asta-i opţiunea - o lume limitată la un program ideal al unui eu care trăieşte prin repetare numai fiinţa sa, într-o eternitate fictivă. Gândirea se auto-limitează la acest program unic al supravieţuirii eului. Ea foloseşte un mod abstract, eliberat de lume care se substituie zonelor inaccesibile ale sensibilităţii. Astfel parcă înfăţişarea lumii se schimbă şi devine conformă dorinţei, mai apărată de spaimele fireşti, rătăcire, incertitudine, dispariţie. În fiecare clipă ne agăţăm de o supravieţuire care se impune fără nici o altă explicaţie. Hotărîrea este implacabilă, ea nu poate fi schimbată. Probabil că nu ne aparţine nouă ci lumii în întregimea ei indivizibilă, - lumea a hotărît să supravieţuiască. Deci o urmăm şi în fiinţa noastră limitată la eu, chiar cu preţul dispariţiei lui. Pînă atunci programul de viaţă iluzoriu se repetă un timp limitat. Repetiţia înlocuieşte veşnicia. Prin repetare însă totul devine neîncăpător - şi spaţiul şi timpul. Orice program, pe cît de generos ar fi se descarcă într-un vid denumit nefiinţă.

Lumea proprie

Programul are sfîrşit. De aceea mereu te întrebi ce vei face după terminarea lui. Şi totul se întâmplă doar după prevederile cuprinse în el!! Căci prin cunoaşterea lui prealabilă parcă ai fi dobândit o adevărată cunoaştere. Absurdul acesta se impune prin repetarea nesfîrşită a aceleiaşi imagini a "lumii proprii" care astfel pare a se obiectiva. S-a produs o desensibilizare a reprezentării lumii care