"Va fi întotdeauna o greşeală să nu-l citim şi să nu-l recitim, să nu-l discutăm pe Marx", scrie Jacques Derrida în Spectrele lui Marx (Polirom, 1999, traducere Bogdan Ghiu şi Mihaela Cosma, prefaţă Cornel Mihai Ionescu), o carte care dezvoltă două conferinţe din 1993 de la Universitatea California. înainte de a veni la prochimen, la subiect adică, formulat în întrebarea cu care am început, să spun că Spectrele e scrisă în bine cunoscutul stil al lui Derrida, bazat pe o amfibologie fără sfîrşit, aproape insuportabil, ca de altfel şi prefaţa lui C.M. Ionescu, amîndurora potrivindu-li-se de minune "împletitura" de "jucăuş şi ambiguu" sub semnul căreia începe atît una, cît şi cealaltă. Reminiscenţă din Barthes, structuralism, post-structuralism şi deconstructivism, acest stil manierist încearcă să facă mai degrabă din lume un text decît din text o lume şi, obligîndu-te, într-un fel, să citeşti lumea, te dispensează, în alt fel, să o iei în serios.

Fiind vorba de Marx, această "neseriozitate" devine extrem de riscantă. Derrida se consideră pe sine un "moştenitor îndoliat al marxismului". Autocaracterizarea este ea însăşi echivocă: să poarte comentatorul doliul cuvenit după cineva apropiat şi drag? Să fie el conştient că marxismul a murit? Dacă citim cartea la care mă refer, răspunsul pare să fie cel dintîi. Căci, pentru Derrida, marxismul nu numai n-a murit, dar nici nu va muri vreodată.

"La fel ca în Hamlet, prinţul unui stat putred, scrie Derrida, totul începe cu apariţia spectrului. Mai exact, cu aşteptarea acestei apariţii [...] Strigoiul va veni. Ar fi cu neputinţă să întîrzie. Aşa cum, de fapt, întîrzie. Şi mai exact încă, totul se deschide cu iminenţa unei re-apariţii, însă ca apariţie pentru prima dată în piesă." Comunismul, care bîntuie fantomatic Manifestul din 1844, este metaforizat prin acest spectru mereu aşteptat şi mereu amînat, promisi