Şi iată cum, negrăbindu-mă, nu m-am învrednicit şi n-am apucat să-i aflu reacţia. Duhovnicului la care mă spovedesc i-am comunicat intenţia mea de a scrie în următorii ani o carte, a netrăitelor, una din teme fiind aceea a pruncilor lepădaţi. Păcat de moarte, cum ştim, a scrie despre asta e un lucru teribil de greu, aproape imposibil de făcut. Voi încerca totuşi. Fratele nostru Alexandru, înţelept în credincioşia sa, a avut încă de la început înţelepciunea de a şi-i lăsa pe ai săi să se nască toţi, să şi-i crească, împreună cu fascinanta şi minunata lui Ulvine, într-un spirit de curăţie şi frumuseţe, ei înşişi frumoşi în transfigurare, în ascultare şi cuminţenie. Pe măsură ce aş fi înaintat cu cartea mea, i-aş fi arătat şi preotului textele. Călătorind, acesta, în Germania, în câteva rânduri, l-a vizitat pe Alexandru şi au vorbit împreună îndelung pe teme religioase şi despre poezie. Îmi cerea permisiunea să-i trimită în plic şi poeziile mele din netrăitele, pentru a se bucura de ele ca un bun creştin. Un preot luminat şi sensibil ştia ce l-ar mişca pe poetul nostru în grea suferinţă, acolo, departe de ţară, aflând de căinţa mea pentru păcatele mele, o confirmare târzie, în fond, de rodire a cuvintelor sale, pe care ni le-a tot spus şi repetat nouă, până la obsesie, şi nu numai nouă, insistent şi cu patos, atrăgându-ne atenţia cât de mistuitoare crimă facem, şi ce pierzătoare de suflet este uciderea pruncilor noştri, lepădarea lor în neant. Şi negrăbindu-mă cu scrisul, iată că mă ajunge din urmă vestea plecării dincolo a lui Ioan Alexandru...
Am fost colegi de an. Era copilăros, avea un nesecat simţ al sincerităţii în comunicare, al pledoariilor pentru cauze tulburătoare. Am fost colegi de an la filologie, între '64-'68, el mutându-se de la Cluj la Bucureşti. Colegi de an şi născuţi amândoi în 1941, el în decembrie, eu în martie. Era mai tânăr ca mine, e