Cu prilejul zilelor culturii iudaice în Europa, desfăşurate sub patronajul Preşedintelui Emil Constantinescu, a avut loc la Palatul Cotroceni o amplă expoziţie de pictură şi grafică de artişti evrei din România, activi între 1800-2000, de la C.D. Rosenthal şi Barbu Iscovescu la Vasile Kazar şi Jules Perahim.
Pe lîngă valoarea estetică, interesul expoziţiei este şi antropologic, fiindcă România are, din punct de vedere artistic, o situaţie specială faţă de alte ţări cu o numeroasă populaţie evreiască din centrul şi estul Europei: Polonia, Ucraina, Rusia, Ţările Baltice. Spre deosebire de aceste ţări, în România n-au existat niciodată ghettouri, ci doar cartiere evreieşti. Dacă în ghettouri mentalitatea era conservativă, cu mari reticenţe faţă de arta plastică, iar accesul unor eventuali amatori în şcolile superioare de artă cvasi-imposibil, în România biografiile şi programul de viaţă al artiştilor plastici evrei era acelaşi cu al colegilor lor români. Împreună au studiat la aceleaşi şcoli de Belle Arte, au făcut studii în străinătate, au elaborat proiecte de înnoire a artei, au expus, au discutat, au băut împreună, cu totul integraţi în viaţa artistică românească. Spre deosebire de artiştii evrei din sus-numitele ţări, care au emigrat în Germania, în Franţa, - mulţi cu destine dureroase, precum Soutine, Iankl Adler, Isaac Rybak, - printre artiştii din România n-au existat rataţi sau destine tragice, dacă-i exceptăm pe deportaţii din Transilvania horthystă. Au fost cu toţii, chiar şi avangardiştii radicali din '20, cetăţeni bine integraţi în societatea vremii. Nici subiectele lor nu sunt decât rar "specifice": Iser cu câteva portrete de bătrâni în rugăciune şi Aurel Mărculescu. În schimb, există astfel de subiecte la pictori români de valoare: Nicolae Grigorescu, Hârlescu, J.Al. Steriadi.
Deşi operele artiştilor avangardei din '20-'30 au fost, în e
