Poezia lui Catrinel Popa nu seamănă cu aceea a generaţiei ei. Deşi aparţine ultimei promoţii de filologi-poeţi, ea nu se precipită să ne ofere binecunoscutele, nepreţuitele, neostenitele probe de inteligenţă şi vioiciune, nu-şi contemplă, ca mulţi alţii, modul facerii şi ombilicul şi nu-şi absolvă, prin autoironie, impertinenţa juvenilă şi măruntele îndrăzneli. Atinsă de o boală ciudată ce aduce întrucâtva cu bacoviana frică fără obiect, Catrinel Popa scrie o poezie a "consecinţelor fără cauze", în spiritul poeţilor metonimici ai anilor '70.

Concepută ca un "dialog" intermitent, mai curând întâmplător şi convenţional cu cineva purtând numele lui Beckett - ce însuşi se confundă cu disoluţia - această poezie este interesantă, întâi de toate prin personajul care vorbeşte sau pe care îl întrezărim în cutele textului: o făptură aflată într-o neîntreruptă plutire amnezică şi pentru care timpul e "gelatinos ca o meduză". Ea urcă la întâmplare în tramvaie fără să-şi poată aminti încotro duc, îşi dă senzaţia vieţuirii ascultând ploaia, în camere fără ferestre, cu molii şi ceasuri mucegăite, lăsându-se vizitată de gânduri fără noimă, de obsesii şi de scurte vedenii cu fluturi mari de noapte, cu inşi care târăsc după ei păsări ucise, cu morţi străvezii ridicându-se uşor ca puful păpădiilor.

Produs al unui univers împuţinat şi închis, fiinţa constată progresul degradării şi atinsă de un imobilism senil, îşi cercetează fără uimire, treptata amorţire şi implacabila involuţie lexicală: "în curând voi uita să merg/ şi atunci mă voi rezema de zidul umed/ şi voi aştepta să prind rădăcini// buzele mele se mişcă fără să rostească nimic..."

În preajma acestui personaj au loc un soi de "evenimente", acele mici întâmplări de bloc şi de cartier, prin mecanismul aluziv al metonimiei - corespondentele unei stări : pe acoperiş şi-a făcut cuib o bufniţă, cineva