Unicul mod de a suporta existenţa este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă.

Flaubert - scrisoare către

M-lle Leroyer de Chantepie,

4 septembrie 1858

Există, pe de o parte, impresia lăsată de Emma Bovary cititorului care pentru prima (a doua sau a zecea) oară se apropie de ea: simpatia, indiferenţa, dezgustul. Pe de altă parte, există ceea ce constituie romanul în sine, abstracţie făcând de efectul lecturii: istoria ce se desfăşoară, sursele din care se inspiră, felul cum devine timp şi limbaj. În sfârşit, mai există şi semnificaţia romanului, nu în funcţie de cititorii lui şi nici ca obiect de sine stătător, ci prin prisma romanelor scrise înainte sau după el. A dezvolta oricare dintre aceste premise echivalează cu a opta pentru o formă sau alta de critică. Prima, individualistă şi subiectivă, a predominat cândva: adepţii ei o numesc clasică, iar detractorii ei, impresionistă. Cea de-a doua, modernă, se pretinde ştiinţifică, analizând opera în mod obiectiv, în funcţie de regulile universale, deşi, fireşte, tipul de reguli variază în funcţie de orientarea criticului (psihanaliză, marxism, stilistică, structuralism, o combinaţie din toate). Cea de-a treia formă ţine mai degrabă de istoria literară decât de critica propriu-zisă. În realitate, criticii au folosit dintotdeauna toate cele trei perspective simultan. Diferenţa constă în faptul că fiecare epocă, persoană şi tendinţă accentuează cu precădere una dintre ele în detrimentul celorlalte. În trecut, criticul judeca în raport cu propria-i sensibilitate, socotindu-se personificarea însăşi a unui model valoric şi, ca atare, părerile lui aveau o aplicativitate universală. Criticul contemporan ştie însă că atât raţiunea cât şi cunoştinţele lui sunt stimulate şi orientate - fie şi numai pentru alegerea temei de studiu - de subiectivitatea lui, de incidenţa pe car