Am mai comentat în revista noastră, de două ori, fragmente din jurnalul lui Ioan Hudiţă. Revin din nou pentru că Editura Institutului European din Iaşi a reluat ediţia, ignorînd volumul publicat acum vreo doi ani de Editura "Roza Vînturilor" şi tinde să-l publice, probabil, integral. Frumoasă, benefică iniţiativă. Pentru că acest jurnal e mult mai bogat în informaţie şi aprecieri, venite din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Ceea ce e foarte important. Ioan Hudiţă, om politic din gruparea dr. N. Lupu, a intrat în PNŢ, în 1935, odată cu întreaga grupare lupistă. Om de convingeri tari, s-a alăturat lui Iuliu Maniu în aprecierea rolului nefast al regelui Carol al II-lea şi a regimului de dictatură carlistă (1938-1940), izbutind să fie atît de apreciat de Maniu încît nu numai că devenise membru al Biroului PNŢ dar, după asasinarea lui Virgil Madgearu, i-a propus lui Hudiţă să-i ia locul în demnitatea de secretar general al partidului, el - motivînd cu situaţia sa în învăţămînt - neacceptînd decît funcţia de secretar general adjunct. Ca profesiune, Hudiţă era istoric. Concurase, prin 1933-1934, la Iaşi, pentru postul de profesor universitar de istorie, împreună ca Andrei Oţetea. Fireşte că, finalmente, a cîştigat catedra Oţetea. Dar Hudiţă a considerat că această adjudecare a fost ilegală şi că Oţetea a fost ajutat de o grupare de masoni, printre care Ralea, Iorgu Iordan, Petre Andrei, Const. Balmuş, pe care îi ura efectiv. Şi cum doi dintre aceştia (Ralea şi Andrei) au fost miniştri în perioada dictaturii regale îi judeca cu asprime intransigentă, alăturîndu-se opiniei lui Maniu că toţi aceşti colaboraţionişti trebuiesc judecaţi şi condamnaţi. Şi nu uit să adaug că Hudiţă şi-a rezolvat situaţia sa precară în învăţămînt cu ajutorul legionarilor (conferenţiar titularizat la Şcoala de Arhivistică) pe care, altminteri, îi detesta.

Acest al doilea volum al ediţ