Din cînd în cînd, un vînt nefast se abate asupra culturii româneşti. În zbuciumul său, acesta nu pleacă cu mîna goală. După recenta incursiune, a plecat cu Petrică Gheorghiu. S-a sucit, s-a mai învîrtit şi l-a luat şi pe Dem Rădulescu. A plecat fericit, înnobilat de greutatea poverii. Nici nu-i pasă ce a lăsat în urma trecerii lui. Stau şi mă-ntreb de ce această vocaţie a spectaculosului morbid şi nu a tragicului propriu-zis dă năvală peste români? În ultimii ani

s-au petrecut atîtea răsturnări de semn, atîtea agresiuni asupra minţilor şi sufletelor încît reacţia unei majorităţi mediocre deformează ierarhii valorice, ucide modele. Sînt voci care strigă cu mult aplomb că nu au modele, fără

să-şi dea seama că astfel de lozinci conduc spre o lume întoarsă, o lume tenebroasă înspăimîntătoare. O lume fără repere este condamnată la despiritualizare. Spre asta ne îndreptăm cu o linişte alarmantă.

Dem Rădulescu nu a fost doar un actor înnăscut cu geniul comic care stîrnea hohotul de rîs profund al existenţei, nu a fost doar Profesorul care a format generaţii de actori ca să descopere ce înseamnă această profesie şi drumul propriu. Dem Rădulescu a fost un model. Şi a avut soarta mentorilor, a spiritelor importante într-o Românie post-revoluţionară aflată în continuă derivă. Nu cred că l-am preţuit pe Dem Rădulescu atît cît o merita în timpul vieţii. Inevitabil indicaţiile domniei sale de la cursurile de arta actorului, indicaţii memorabile, reveneau în invocările celor din breaslă, în întîlniri intime şi private. Dar asta nu este destul. Nu ne-am aplecat în mod analitic şi critic asupra operei lui teatrale, asupra filosofiei sale despre teatru şi, de ce nu, despre viaţă. Nu ne-am arătat preţuirea, dragostea şi respectul decît în cercuri prea strîmte, aproape în şoaptă. Nu l-am apărat atunci cînd ar fi trebuit de atacul pietrelor unor neaveniţi infam