"Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră zborul". Aşa începe capitolul al XV-lea (Scene din viaţa socială al "romanţului" Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon. Într-una din acele zile frumoase, mai precis în 6 septembrie, se naşte la Iaşi Mihail Kogălniceanu, primul copil al vornicului Ilie Kogălniceanu (30 de ani) şi al Catincăi Stavilla (15 ani). Nu mult mai tîrziu, în 1819, vine pe lume la Bucureşti deja amintitul romancier, ca fiu al preotului "Mihai Filimon ot biserica Enii" şi al presbiterei Maria. Deşi contemporani, aparţinînd celei mai posesive familii culturale de la noi - generaţia paşoptistă - cei doi nu par a avea prea multe în comun. Dimpotrivă. Harnicul Kogălniceanu scrisese, printre altele, Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor de peste Dunăre pînă a împlini 20 de ani şi este perceput ca precursor al lui N. Filimon. Într-o literatură lipsită de tradiţie, o corectă şi înaltă intuiţie serveşte de busolă amîndurora: savuroasele proze ale lui Kogălniceanu Adunări dănţuitoare, Iluzii pierdute...un întîi amor şi Tainele inimei prefigurează lumea ce va clădi "cel dintîi bun roman românesc". Spre deosebire de predecesorul său prin sîrguinţă, N. Filimon va debuta tîrziu, după vîrsta de 38 de ani, întîi ca foiletonist (cronicar muzical) şi abia după 1860 ca prozator în adevăratul sens al cuvîntului. Acest decalaj semnificativ de peste 20 de ani îşi pune în lucru efectul de refracţie şi deformează axul temporal. În fapt, Kogălniceanu îi supravieţuieşte "aspirantului la preoţie" Filimon cu mai bine de un sfert de veac şi trăieşte cu real folos cultural pînă în 1891, cînd se stinge la Paris, unde plecase să-şi caute sănătatea. Renunţînd de timpuriu la literatură "în înţelesul restrîns al artei", geniul lui Kogălniceanu "se obiectivează în evenimentele politice, se pierde în anonimatul marilor acte: 1859, 1864, 1877." (G. Călinescu)