De-a lungul nestatornicei sale istorii, răposatul PCR nu şi-a schimbat numai şefii şi strategiile, ci şi denumirile: cînd comunist, cînd muncitoresc - cînd român, cînd din România, singura constantă a instabilei lui sigle a fost termenul de "partid". După 1947, PCR nu a fost numai partid unic, ci şi partid unic, el nu şi-a zis formaţiune unică, ci partid unic. Locul său, în decembrie 1989, nu l-a luat un alt partid, ci o entitate indefinită care şi-a pus numele de "Front", o metaforă nu tocmai originală care i-a permis, ca şi lui Carol al II-lea în 1938, să păstreze prerogativele statului completîndu-le cu cele ale unui partid politic. Pluralismul nu s-a născut deci prin emergenţa mai multor partide politice, ci prin apariţia mai multor tipuri de grupări cu veleităţi proprii partidelor politice. Rezultatul a fost formarea graduală a unui hibrid care ţine loc de sistem politic, înăuntrul căruia convieţuiesc partide politice cu non-partide politice, cărora jargonul tranziţiei le-a dat denumirea comună de formaţiuni politice. Deceniul de poticneli care a urmat nu a slăbit atracţia spre acest soi de ambiguităţi. Alcătuirile înjghebate în preajma noului mileniu îşi spun mai ales alianţe ori uniuni, fronturile par să se fi perimat, ca şi aripile, subzistă în schimb convenţiile, federaţiile, polurile - dar şi partidele. Ce le uneşte este performanţa de a se fi înregistrat la Tribunal şi strădania de a se face remarcate. Expresia de "formaţiune" suscită unele probleme cum ar fi acurateţea ei gramaticală, ori larga sa utilizare în geologie, în aviaţie, în medicină ori în sport. Formaţiunilor care îşi asumă funcţii de partide politice li se adaugă ceea ce se cheamă "formaţiuni ale societăţii civile." Orice partid este considerat o formaţiune politică,

nu orice formaţiune este considerată în mod necesar un partid. Această predilecţie semantică durează prea mult pen