Cînd, acum patruzeci de zile, părintele Andrei Scrima a murit pe neaşteptate, prima mea reacţie nu a fost de regret, ci de admiraţie. El îşi reuşise moartea, îşi încheiase convingător destinul vizibil. "A dispărut tot atît de brusc pe cît a apărut" spunea Andrei Pleşu. Actul acesta, pe care nu-l putem construi singuri, părea să dea confirmare "obiectivă", confirmare ultimă unei vieţi de itinerant, de străin care trece. Despre figura călătorului spiritual, care trece lăsînd o urmă ce se cere urmată, Andrei Scrima vorbise îndelung în cartea sa Timpul "Rugului Aprins". Dar, mai mult, propria lui viaţă - spirituală şi intelectuală - fusese un exerciţiu neîntrerupt de itineranţă: nici un loc şi nici o situaţie nu-l putuseră determina să prindă rădăcini, să se "instaleze"; nici un loc şi nici o situaţie nu fuseseră parcurse fără a-i oferi întîlniri şi întîmplări semnificative, semne, repere pentru un drum trans-vizual. Cel puţin aşa le interpreta el şi interpretarea avea o anvergură, dublată de o fineţe, de o precizie, de o originalitate spirituală care captivau. Dar, pentru mine, rămînea totuşi o interpretare: insistenţa cu care pomenea de această postură, pe urmă "cochetăria" uşor preţioasă cu care se sustrăgea oricăror posibile situări, aleasa lui mondenitate mă făceau să văd în străinul André Scrima un om care îşi onorează, dar îşi şi pune în scenă destinul de călător. Vertiginoasele comentarii ale textelor sacre, asociaţiile "supra-realiste" (era un cuvînt care îi plăcea) între fapte ale tradiţiei - ale tuturor tradiţiilor - cu locuri cruciale, sau rare, din gîndirea modernă, graţia cu care le punea în conexiune - captînd parcă sensul ce le mişca pe toate - făceau din Andrei Scrima un "aristocrat", un om care se mişcă cu o uimitoare, sigură libertate prin teritorii unde alţii nu ajung decît cu caznă. Or, la această nobleţe se adăugau relaţii de cea mai aleasă c