Am scris, de-a lungul anilor, în mai multe rînduri despre cărţile lui Costache Olăreanu, atras, la început, mai ales de inventivitatea cu care autorul dezgolea convenţiile şi artificiile literare; o proză captivantă, de o contagioasă bună dispoziţie şi unde mefienţa faţă de puterea de iluzionare a ficţiunii coexistă cu o uimitoare capacitate de a construi un univers imaginar credibil. În Ficţiune şi infanterie (1980), protagonistul, Victor Testiban, "scriitor care n-a publicat la timpul potrivit", lucrează la un roman, pierde manuscrisul şi încearcă, într-o disperată cursă contra-cronometru, să-l reconstituie. Pe la mijlocul anilor '90, cunoscutul romancier François Nourissier va trăi o întîmplare similară: va pierde manuscrisul, va abandona proiectul de a reface textul şi această renunţare va constitui pretextul unei alte cărţi... Dar să revin: personajele romanului lui Victor Testiban, ca şi cum n-ar fi aşteptat decît să profite de incident, evadează din paginile scrise, ajung oameni "în carne şi oase", fapt descoperit cu stupoare de însuşi plăsmuitorul lor, ce mărturiseşte că nu mai poate face distincţie între real şi imaginar: "Poate că lucrurile descrise în roman nici nu le-am pus pe hîrtie ci, pur şi simplu, le-am trăit. Că am visat doar o carte". Aceasta este tema profundă a cărţilor lui Costache Olăreanu: întrepătrunderea între realitate şi ficţiune, între confesiunea autobiografică şi multiplicarea în varii ipostaze (şi ipoteze) romaneşti. Percepţia realităţii este, în orice caz, una eminamente subiectivă, atestînd o extraordinară forţă de a pune în relaţie senzaţiile şi impresiile. Nu întîmplător "dublul" său, deja numitul Testiban, scrisese o carte intitulată Lucrurile care ne leagă: "O sută de file în care încercase să comprime toate senzaţiile avute de-a lungul anilor, de la firele de iarbă ce-i gîdilau tălpile în copilărie, pînă la palmele umplut