Conu' Leonida se îngrijora de ipohondrie, nu de alergie. Ca «om din popor», el nu suferea de bolile distincţiei, ci de afecţiunile comune celor mulţi. Curios, majoritarii împărtăşesc îndeosebi maladii ancorate în psihic; riscul lor major nu este atît expunerea trupului la posibile agresiuni, cît infiltrarea în minte a ideilor. Se ştie bine: odată «intrat la o idee», eşti proiectat în fandacsie, iar, de acolo, drumul la ipohondrie e drept şi scurt. Să fie spiritul mai puţin individualizat decît trupul? Persoanele distinse dispreţuiesc suferinţa comună, atribuind-o, deseori justificat, închipuirii, dar acuză reacţii extrem de personalizate, cablate, aşa-zicînd, în fiinţa lor intimă, corporală. Un om simplu este ipohondru, el se teme cu atît mai mult de o boală, cu cît o ştie mai răspîndită. Un om distins este alergic, adică este preocupat doar de suferinţa personalizată, care nu poate fi decît a lui. Parafrazîndu-l pe Tolstoi, se poate spune că toţi ipohondrii semănă între ei, fiecare alergic este alergic în felul său. Maria de Medicis nu suporta trandafirii, Henric al III-lea detesta pisicile, care-l făceau chiar să leşine, pe Proust parfumurile-l sufocau, eu nu suport foşnetul pînzei apretate. Chiar manifestată în sensul previzibil, reactivitatea exagerată la un anumit stimul este alergică, după cum alergică este şi reacţia paradoxală, care contrariază aşteptările. Paul, un hiper-reactiv, nu poate face dragoste după ce bea cafea, exacerbîndu-i aceasta luciditatea pînă la conştientizarea zădărniciei actului. În schimb Petru, un paradoxal, trebuie negreşit să bea o cafea tare înainte de culcare, zbătîndu-se el, altfel, insomniac în aşternut. Descartes, în tratatul său despre pasiunile sufletului, se străduieşte să explice de ce reacţiile oamenilor la aceiaşi stimuli sînt felurite, de vreme ce mecanismele de producere a lor sînt similare. Deosebirile individual