Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, Andrei Scrima recită îndelung din Djalal ed din Rumi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. Se desfată de pitorescul unor rare şi vechi cuvinte neaoşe, dar vorbeşte cu un cochet accent franţuzesc. Invocă astrofizica, genetica modernă sau topologia ca pe nişte domenii la îndemînă, fredonează cîntece ruseşti şi îşi încheie conversaţiile telefonice cu o sintagmă arabă... Discursul său e imens răsplătitor dar, simultan, născător de frustrare. Fraza e plină de intercalări nesfîrşite şi de volute baroce, aşa încît revelaţia, "poanta", divulgarea ideii vin tîrziu şi te găsesc, uneori, epuizat. Introducerile sînt ample, serpentinate, capacitatea de a amîna enunţul lămuritor e, practic, infinită. Pe întreg parcursul său, această incomodă retorică e însoţită însă de o erudiţie fermecătoare, de intuiţii, rafinamente şi voluptăţi spirituale fără egal. Competenţa cărturărească e dublată, în chip neaşteptat, de o sensibilitate existenţială puţin obişnuită, de fineţuri sufleteşti care merg de la simpla candoare pînă la sondajul ameţitor în măruntaiele interlocutorului. Iată, pe scurt, portretul cuiva care poate stîrni, rînd pe rînd sau de-a valma, admiraţia, curiozitatea, perplexitatea, iritarea şi dragostea. .... În 1945, Andrei Scrima se înscrie la medicină şi la filozofie. Medicina o va părăsi după numai un an, dar la filozofie va face cunoştinţa lui Anton Dumitriu: o întîlnire plină de consecinţe, un mare "prilej"... Sub influenţa lui, se înscrie la Facultatea de fizică-matematică, pe care nu o va părăsi decît în 1949, în pragul licenţei, pentru a evita un examen de marxism, devenit obligatoriu. Îşi luase, totuşi, licenţa în filozofie, în 1948, cu o teză despre "Logos şi dialectică la Platon". Prin Anton Dumitriu, tînărul Scrima va