Marafeturi epice (V) Stau în faţa tabelului cu sosiri-plecări şi nu-l văd nicidecum pe nenea Sandu Vlad, ceva uşor se leagănă prin aer ca un fel de amurg de seară, piano jewels par să traverseze împrejurimile, pe urmă lucrurile merg înainte după cum este lăsat să fie toate cîte sînt, nici nu prea pricepem cum anume se scurge ca din nimic, ca din ceva, o trecere uşoară, o răsuflare de tînără frumuseţe, de bătrînă şi de demult înţelepciune: zice Clemens în Stromatele, zice Plutarh în De Anima, zic toţi despre lume, cum că ce-i ea şi de ce e ea: "Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna..." Mult privesc la înserare, mult aştept să pricep, să înţeleg adevărul, mă înarmez cu toate sculele pentru a face faţă întrebării "da' de unde ştii matale că ce zici dumneata e adevărat şi nu ce zice, iată, Cristi Tudorică Popescu, ascultă numa': "Tinerii nu se căsătoresc, singurul lor gînd este să plece cît mai repede din sat. Numărul gospodăriilor părăsite creşte de la un an la altul. La Vlăhiţa, la Joseni, au fost mulţi români odată. Acum au rămas casele pustii, albastre - sub ocupaţia maghiară, românii erau siliţi să-şi zugrăvească pereţii exteriori ai casei în albastru, tot aşa cum evreii erau siliţi să poarte steaua galbenă" ("O «Vale a Jiului» cu două milioane de locuitori, Adevărul din 16 februarie 1999). E greu să afli adevărul despre construcţia şi deconstrucţia unei imagini, cum să contracarezi imaginea caselor pustii şi albastre, cum să explici, pe înţelesul tuturor, că s-ar putea să nu fie adevărat faptul că sub ocupaţia maghiară, românii şi-au zugrăvit casele în albastrul cerului sub supravegherea jandarmului cu pană de cocoş; de unde ştie Cristian Tudor Popescu asemenea adevăruri de viaţă, de unde le-a scos, n-am auzit în viaţa mea de bănăţeano-ardelean asemenea adevăruri de viaţă, n-am a