Prin mentalul românesc bîntuie adesea tendinţa de a ridica fapta, întîmplarea ori atitudinea individuală la scară reprezentativă pentru întreaga naţie. Dacă un român fură o maşină la Milano, apar imediat comentarii de genul "a făcut ţara de rîs!", "o să zică lumea că românii sînt hoţi" etc. E aici, cred, o reminiscenţă a unui străvechi mod de raportare la comunitate: nelegiuirea unuia punea sub semnul întrebării eficienţa etică a întregii colectivităţi, a întregii "ginte". La fel se întîmplă şi cînd un român săvîrşeşte un lucru bun undeva în lume: ne grăbim să constatăm ce oameni minunaţi a dat planetei ţărişoara noastră, ne simiţim părtaşi şi, oarecum, "co-autori" la succesul lui. Astfel, lăsăm pe planul al doilea sau uităm cu desăvîrşire ideea simplă că performanţa de excepţie este în primul rînd rodul eforturilor individuale. Raportîndu-ne mereu la un spirit comunitar arhaic şi idealizat, n-am căpătat reflexele individualismului modern şi pragmatic. Marile întreceri sportive sînt terenul cel mai fertil pentru etalarea acestei tendinţe care pierd dozajul firesc între meritul personal şi semnificaţia naţională. Sigur, masele simt nevoia să se identifice cu eroii, şi ce sînt sportivii dacă nu războinici trimişi, simbolic, printre duşmani, şi aşteptaţi cu trofeul acasă? Dar comentatorii sportivi, aceşti intermediari care tulbură comunicarea firească dintre popor şi eroii săi, uită, în general, firescul şi devin adesea nişte bieţi rapsozi răguşiţi, abstractori de idei de-a gata. În faţa performanţei, ei sînt cuprinşi brusc şi irevocabil de lirism, se simt dominaţi de sfînta datorie de a releva semnificaţiile majore ale unei victorii, în fine, se consideră trimişi în faţa microfonului de către popor, ale cărui năzuinţe (presupuse de ei!) trebuie negreşit să le exprime. Nu mai departe decît la Olimpiada de la Sydney, performanţele excepţionale ale unor sportivi ro