Îmi spunea un prieten că jurnalul lui Ionescu, pe care îl citise chiar la apariţia lui în Franţa, îl ducea cu gîndul la vechile romanţe româneşti despre viaţă, moarte, dragoste..., dar că pe de altă parte nu putea nega faptul că Ionescu a adus teatrului francez, şi chiar teatrului occidental, o reînnoire extraordinară. Într-un anume fel, pornind de la acest exemplu simplu, putem spune că idiosincrasia, ca unic răspuns la o situaţie dată, care ne este dată, aceea de a ne naşte, de a îmbătrîni şi de a muri, şi, între timp, de a suferi, - e adevărat, pentru unii şi cu ceva distracţii pe ici pe colo - poate lua forme diferite: lamentări, cu sau fără muzică, creaţia artistică şi reîntoarcerea la artă pentru a-i reîmprospăta formele, astfel încît chinurile iubirii, frica de moarte, groaza de bătrîneţe şi dezgustul de suferinţă pot smulge simple oftaturi, exclamaţii disperate ("mare porcărie şi viaţa asta!") sau provoca indirect puternice cutremure artistice, cum ar fi descoperirea perspectivei în pictură în perioada Renaşterii italiene, aceea a muzicii dodecafonice în Viena anilor '20 sau monologul interior în literatură, la James Joyce, irlandez şi el ca Samuel Beckett, cel ce i-a răpit lui Ionescu premiul Nobel pe care acesta l-ar fi meritat cu prisosinţă. "Ei, cred c-ar fi timpul să mai şi mor", îmi zicea uneori sora bunicii, mie, băieţel de şapte ani, care ţopăiam pe lîngă ea mergînd la piaţă. Avea reumatisme care îi făceau viaţa amară. În schimb Montaigne, care suferea şi el cumplit de litiază, boală despre care azi am şi uitat că le provoca strămoşilor noştri moartea în chinuri groaznice, îşi scria Eseurile pe care urma să le ofere mai apoi regelui Henric al III-lea şi pornea curajos la băi, la Plombières sau în Italia. Acolo i se părea că Roma e prea înghesuită, italiencele nu prea grozave şi evreii prea curioşi. Şi nota totul, în italiană certo, în jurnalul