În viaţa mea, muşcătura "Epocii de Aur" s-a întins numai pînă la 14 ani. Doar atît. Dar suficient cît "dubla gîndire", aceea care se împărţea schizofren între ce se discuta, vorbea şi citea acasă şi ce trebuia spus în afară, la şcoală, de exemplu, să se extindă pînă într-acolo încît să capete dimensiunile unui adevărat imaginar dublu. Fantasmele, visătoriile, iluziile şi dorinţele intime ale "decreţelului" care, în fond, am fost şi eu aveau un colorit şi un iz direct coborîtoare dintr-un "capitalism" rudimentar, accesibil - schematic-clişeistic - doar prin filme şi cărţi, însă aflat într-o evidentă contradicţie cu toată simbolistica ternă şi tipologiile maniheiste ale ceauşismului. Instinctul de autoconservare acţiona, la acea vîrstă, printr-o continuă secretare imaginativă de contraarhetipuri. Replicile date prefabricatelor culturale ale timpului - pe care candorile le dublau şi cu care, în fond, sfîrşeau prin a coexista confuz - luau forme dintre cele mai diverse. Îmi amintesc că odată, parcă prin clasa a cincea, dîndu-ni-se ca temă să rescriem finalul - prea trist, i s-a părut fostei mele profesoare de română - unei nuvele cu un erou căzut pentru cauza antiimperialistă, m-am apucat, conştiincioasă, să produc multe pagini. Felul în care înţelesesem eu să-l "salvez" pe bravul ilegalist era în măsură - cum s-a şi întîmplat, de altfel - să stupefieze orice pedagog: de la un punct încolo, conformista nuvelă îşi pierdea toate caracteristicile iniţiale şi glisa, în compunerea mea, spre parametrii unui policier complicat, cu gangsteri şi răscumpărări, cu poveşti pasionale compromiţătoare pentru protagonist şi, în final, cu o... vampă salvatoare (pe care o botezasem, ştiu exact, Natalie, după numele uneia dintre soţiile lui Alain Delon). Se-nţelege, după acest episod nu ni s-a mai dat niciodată ca temă rescrierea vreunui trist final de naraţiune "pe linie". Muşcătur