"Sentimentul balcanic al fiinţei..."

Cum poate fi articulat un discurs identitar într-o lume a sfîrşitului de mileniu? Aceasta a fost prima întrebare pe care mi-a sugerat-o dilema propusă ca temă pentru numărul 396 al revistei dumneavoastră. Mi-a poposit în cap, imediat, o alta: cum mă simt ca moldovean, român, balcanic-european (?) şi, în fine, dacă vreţi, ca "citoyen du monde", mai am eu vreme să-mi definesc identitatea naţională sau să particip la astfel de dezbateri (fie activ, cu amicii, fie pasiv, cu telecomanda'n mînă, "zappînd" între talk-show-uri)? Nu de alta, dar o dată dă globalizarea peste noi... Cert e că nu am găsit răspunsuri, dar mi-am amintit trei întîmplări. Prima ţine de întîiul seminar al cursului "Nationalism and Ethnic Prejudices", pe care l-am urmat ca bursier Erasmus în ştiinţe politice la Utrecht University, în Olanda. Noi, patru români din Iaşi, pierduţi în anul de graţie 1999 printre "capitalişti", încercam să definim, alături de studenţi spanioli, australieni, italieni şi olandezi, sintagme precum cele de "cultură naţională" şi "identitate naţională". Cînd am ajuns să ne dăm, ştiinţific, cu părerea, profesorul olandez a ţinut să precizeze că o temă principală a discursului cultural şi identitar românesc o constituie problema identităţii etnico-lingvistice din spaţiul transilvan. Din acest motiv, susţinea el, pînă şi astăzi maghiarilor din România le-ar fi interzis să urmeze şcoala în limba maternă. I-am replicat că afirmaţia lui este un bun exemplu de prejudecată (occidentală) pentru acel seminar. Recunosc, pe un ton puţin cam iritat, fapt care m-a făcut apoi să mă autosuspectez de naţionalism. Pentru moment şi pentru împăcarea conştiinţei, am preferat o explicaţie ştiinţifică - via Anthony Giddens - a comportamentului meu: precizarea profesorului mi-a "ameninţat" securitatea ontologică (my ontological security). A doua p