Quebec, Congresul Asociaţiei Internaţionale de Sociologie de Limbă Franceză. Sute de participanţi din toate colţurile lumii, care vorbesc despre mondializări (la plural!). Printre ei, mai mult sau mai puţin pierduţi, cîţiva estici care îşi prezintă tranziţia lor (la singular!), una la părinţi şi mîndră'n toate cele. Mai ales văzută de aici, "tranziţia" îşi relevă un caracter paradoxal aproape constitutiv: orientată spre viitor şi progresistă prin vocaţie, este orientată spre trecut şi retrogradă prin natură. În România - ca să mă rezum la ceea ce ne priveşte direct - promotorii autohtoni ai "tranziţiei" par a-şi fi interiorizat discursul ideologic al leaderilor internaţionali ai modernizării de acum 50 de ani, cînd se vorbea cu entuziasm şi speranţă despre "emergenţa statelor africane". Ceea ce s-a dovedit în lume a fi cel puţin discutabil acum 50 de ani, este construit ca orizont de aşteptare pentru următorii 50 de ani în ţărişoara noastră. Un model ideologic al modernizării, în variantă nerevăzută şi neadăugită, devine dogmă de viaţă post-modernă, plasîndu-ne astfel, din start, într-un soi de provincialism. Acest paradox se reproduce apoi mai departe: categoriile sociale identificate, din această perspectivă, ca "reformatoare", sunt de fapt conservatoare, căci dependente de un model deja îmbătrînit, din care nu ştiu sau nu au nevoie să iasă, în timp ce aşa-zişii "conservatori" sînt, de fapt, inovatori. Pour le meilleur et pour le pire, vorba franţuzului, dar totuşi inovatori. Acest lucru este familiar unor ţărani din Oaş pînă în Vrancea, capabili - fără a fi "întreprinzători"! - să ridice în cîţiva ani o comunitate întreagă precum Certeze, de pildă, care bate cartierul bogătaşilor din Băneasa, dar este neglijat de liderii "tranziţiei", care cred cu tărie în legitatea evoluţionismului. Or, retrospectiv, ştim deja cît se poate de clar că nu a existat un singur