În 1975, la Paris, în revista Ethos, condusă de Virgil Ierunca, apărea un amplu eseu intitulat Secretul "Scrisorii pierdute" şi semnat Nicolae Niculescu. Unul din capitolele textului aborda, în chip oarecum neaşteptat, chestiunea autocenzurii. Pornind de la constatarea că eroii lui Caragiale "glăsuiesc cum le vine, nu se autocenzurează", autorul schiţa o imagine terifiantă a autocenzurii, considerată "cea mai cumplită şi mai necruţătoare dintre cenzuri, mai eficientă decît toate inchiziţiile şi poliţiile (secrete sau nu) din lume şi istorie". Pasajul în care este definită autocenzura e impresionant prin vehemenţa tonului: "intrată adînc în suflet, glande de secreţiune internă, inimă, pîntece, mădulare, bojoci, rărunchi, fibre, măduvă, în străfundurile cele mai insidioase şi mai tainice, (...) operează cu neîndurată, neostenită şi (mai ales) neadormită energie; e nelipsită; e culmea şi e idealul realizat al îndoctrinării, îndobitocirii şi pervertirii; e rodul suprem al "spălării creierului" şi "reeducării", chezăşuieşte (mereu prezentă) preschimbarea fiinţei omeneşti, ale cărei reacţii sînt neaşteptate, în automat, în golem, în robot, în animal dresat, în marionetă cibernetică autoreglată pe care stăpînul nu mai trebuie s-o controleze, supravegheze şi dirijeze (şi nici măcar s-o teleghideze) pentru că singură (prin feed-back) se cenzurează mai straşnic decît oricare cenzură exterioară. Fiindcă, uneori, cenzura se întreabă: nu merg prea departe? Şi are, oricum, limitele, şovăielile, defecţiunile ei; pe cînd insul terorizat şi condiţionat dă mai mult decît ar îndrăzni tiranul sau torţionarul să-i ceară; celor mai absurde cerinţe ale acestora el le ia mereu înainte, le devansează, împins de resortul transcris logic astfel: "dar dacă s-ar putea crede că..." sau: "să nu se spună că...". Cenzura poate greşi, îi poate scăpa ceva, poate fi uneori mai îngăduitoare, dar