Delectări Plăcerea de a vizita Uffizi. Plăcerea de a fi la Uffizi. De a întîrzia la nesfîrşit, neîndurîndu-te să pleci. Cunoscută de departe, din albume şi ghiduri, galeria aceasta intimidează; alcătuită aproape numai din capodopere, ea furnizează, probabil, o însemnată parte a imaginarului nostru artistic. Dar cînd pătrunzi acolo, farmecul locului desfiinţează încet încet solemnitatea uşor plictisită cu care turistul îşi împlineşte îndatoririle muzeale. Nu eşti strivit aici de volumul imens al marilor muzee, cu nesfîrşite secţiuni - prin care, în cîteva ceasuri, vizitatorul conştiincios trebuie să treacă, înghiţind abrupt mormane de culturi, de şcoli, de episoade vizuale din istoria umanităţii. Nu eşti mortificat aici de neutralitatea - agresiv nudă - a spaţiilor în care muzeografia modernă aşează adesea piesele - ca într-un soi de frigidere savant luminate. Nu eşti apăsat nici de fastul, exasperant cîteodată, al unor palate-muzeu unde pînă şi clanţele au valoare artistică. Galerie princiară (dorită de primul mare duce de Toscana, un Medicis, către sfîrşitul secolului al XVI-lea), Uffizi se potriveşte din plin cu Florenţa, e un muzeu pe măsura oraşului: la fel cu Florenţa, el e un spaţiu restrîns unde splendoarea şi densitatea ei se găsesc într-un fericit, uimitor de potrivit raport. Vizual, chiar, comunicarea galeriei cu oraşul e încîntătoare. Largul, somptuosul ei coridor se deschide pe o latură către peisajele florentine: spre malurile ierboase, lăsate în voie, ale Arnoului (cu un singur trandafir plantat, pictural, pe o pajişte minusculă) şi spre Ponte Vecchio la un capăt, spre Piazza della Signoria la celălalt. A parcurge acest coridor - ritmat de grinzile cizelate şi de preţioasele motive grotteschi ale plafonului, de grupuri statuare antice, de uriaşa colecţie a portretelor cocoţate discret sub tavan -, a parcurge acest coridor înseamnă să simţi mereu