Spre sfîrşit de august, era august 1944, ieşi anevoie din Bucureşti o căruţă cu cai, în care se aflau doi bărbaţi şi o femeie. Oraşul era bombardat de avioanele germane şi-i aştepta pe ruşi cu mari temeri, şoselele fuseseră blocate de militari, în periferii se dădeau lupte. După lungi rătăciri prin suburbii labirintice şi sordide maidane, căruţa ajunse într-un sat unde încărcătura, mai multe lăzi grele, fu mutată într-un car cu boi. Femeia tînără ce însoţea transportul se întoarse, de frica ruşilor, spre Capitală, expediţia fiind însă continuată de cei doi bărbaţi în tovărăşia cărora plecase. După un timp avea să se afle că lăzile fuseseră ascunse, îngropate într-un fel de hrubă, în biserica dintr-un cimitir. "Le-am ascuns! Le-am ingropat! Nu mai dau bolşevicii peste ele chiar dacă le-ar căuta o sută de ani!" - va exclama, mai tîrziu, fericit de ispravă, cel care pusese la cale şi condusese această operaţiune de salvare. Se numea Vasile Gheorghe, era învăţător de ţară, şi despre el un alt personaj va spune, cu admiraţie, "Întocmai ca pe timpul năvălirilor barbare. Aşa cum îşi îngropau strămoşii noştri recoltele cînd năvăleau barbarii..." . Cum acesta era profesor, profesor de filosofie, va avea chiar o revelaţie: "Sînt un imbecil! (...) N-am înţeles nimic. A trebuit să vină un învăţător de ţară, un maniac pe jumătate alcoolizat, ca să-mi deschidă ochii şi să-mi arate ce se întîmplă în jurul nostru, să-mi reveleze sensul Istoriei... (...) cum a ghicit el că noi, Românii, suntem pe cale de a ne reîntoarce la Evul Mediu?". PERSONAJ, personaje: căci e vorba de un episod din romanul Noaptea de Sînziene de Mircea Eliade. Iar în lăzile îngropate, ascunse, să nu dea bolşevicii peste ele chiar dacă le-ar căuta o sută de ani, se aflau cărţi. Cărţi strînse cu fervoare de învăţător, "cărţi de cultură pentru întreg neamul românesc", cărţi despre care, privindu-le, Vasil