momente din viaţa unui cartier bucureştean Fascinantă istoria Capitalei, urmărită în ghidul străzilor. Există acolo un Bucureşti plin de pomi roditori (str. Mărului, str. Caisului), cum era odinioară, cu puţuri şi fîntîni (str. Puţul cu Roată, Fîntîna Oilor), dar şi un oraş care ştia să dea străzilor nume expresive sugerînd ritmul tihnit (str. Pasului), nostalgia (str. Amintirii), îngîndurarea (str. Meditaţiei). Adresele bizare, gen intrarea Calităţii, str. Azotului sau a Nuvelei, par să ţină mai mult de fantezia vremii noastre. Un oraş în plină modernizare - cum au fost Bucureştii între cele două războaie - n-a umplut străzile cu nume de edificii culturale, atunci ridicate, sau de fabrici ale timpului, mulţumindu-se să păstreze doar cîteva "de arhivă" (Fabrica de Cărămidă, de Chibrituri, de Gheaţă, de Glucoză). Punctele de reper pentru viaţa comunitară au rămas să fie evocate de lăcaşurile de cult - biserici, schituri, mînăstiri - după care au fost denumite multe străzi ale Capitalei. În toiul industrializării socialiste, cînd oraşul s-a extins spre marile platforme, imaginaţia edililor de la Sfatul Popular n-a fost supusă la eforturi deosebite; adresele din cartierele noi consemnau str. Industriilor, Bd. Metalurgiei, str. Întrecerii ş.a.m.d. În oraşul în care, pînă în '90, George Enescu n-a avut nici o stradă, o macara dădea numele unui bulevard din sectorul 3 (Bd. Macaralei), din zona Şulea, aflat în apropiere de Livada cu Nuci şi Şos. Căţelu, adrese mai degrabă rurale. După revoluţie, unele dintre aceste denumiri au dispărut; arterele de circulaţie se cheamă acum Theodor Pallady, Camil Ressu, Jean Steriade. Străzile astfel rebotezate oferă ochiului un peisaj tern: blocuri de beton semănînd unul cu altul, faţade decolorate, grădiniţe de flori ocrotite de garduri mici, din "capete" de fier beton luate de pe şantiere. Într-un asemenea "cartier de Dacii" - maş