În parcul I.O.R. Iată că am găsit impulsul necesar de a scrie cîteva rînduri în speranţa că voi avea onoarea şi privilegiul de a fi citite printre multele scrisori pe care bănuiesc că le primiţi. Locuiesc în Bucureşti şi, ca majoritatea locuitorilor acestei minunate capitale europene, am un stil de viaţă trepidant, dar încerc să fac abstracţie de multele neplăceri care mă stresează. Anul trecut am avut concediul de odihnă în iulie, dar anul acesta voi intra în concediu pe 15 septembrie conform programării. Asta înseamnă că am muncit toată vara într-o căldură infernală, e drept că la sfîrşit de săptămînă am ieşit la iarbă verde cu familia, dar în forfota pregătirilor nu am avut parte de dolce far niente. M-am gîndit să-mi acord cîteva clipe de răgaz (deşi rutina casnică îşi cerea drepturile), aşa că sîmbătă după-amiază am cumpărat Dilema şi Rebus, hoby-ul meu, de la o tarabă de ziare de pe lîngă magazinul Titan (de obicei îmi cumpără Dilema, băiatul meu Cristian) şi am pornit agale spre parcul IOR. Căutam un loc liniştit, mă aşteptam să găsesc o dulce iarbă verde, dar am găsit o amară iarbă pîrjolită de secetă. Totuşi m-am aşezat lîngă tulpina unui firav copăcel, cu Dilema alături, pe copertă se lăfăia titlul mare - Dulcele şi amarul far niente. Parcul era aproape pustiu, mă învăluia o singurătate provizorie în care îmi regăseam gîndurile, trăirile vibrînd ca nişte grăunţe de nisip într-o mişcare browniană dintr-o clepsidră călduţă. Soarele nu mă înţepa cu suliţe arzătoare, deja căldura lui avea accente molatice de toamnă, frunzele copacilor încă verzi, parcă prelungeau agonia verii. M-a trezit din reveria difuză lătratul unui căţel maidanez care zburda vesel într-un efervescent joie de vivre molipsitor. Într-un tîrziu căţelul obosit s-a aşezat cuminte lîngă mine, uitîndu-se cu reproş parcă îmi spunea: "Ce păcat că nu eşti cîine să ţopăi fără grijă, fără spleen