Firul roşu, amestec de imaginar, de tehnologie şi de politică, este un produs al tranziţiei destinat să preîntîmpine realegerea unui fost preşedinte care îşi pierduse funcţia cu patru ani înainte. Conceptul este cu desăvîrşire inedit. Nici chiar în procesul de la Tîrgovişte Ceauşescu nu a fost acuzat că şi-ar fi instalat pe sub mînă o legătură telefonică directă cu patronul Kremlinului. Această învinuire a fost adusă succesorului său de către mass-media tranziţiei. Telefonia vechiului regim se afla într-o multiplă congruenţă cu ambianţa socială generală. Caracteristica ei supremă era prin urmare subdezvoltarea. Numărul abonaţilor era mai mic decît cel al solicitatorilor, posturile repartizate aveau lungi perioade de afazie, ori persistente crize de identitate, cînd apelurile adresate unui număr se încăpăţînau să sune la un cu totul altul. Pe de altă parte, micuţul aparat devenise generatorul unei veritabile psihoze naţionale. Cu sau fără temei, fericiţii lui posesori vedeau dincolo de înfăţişarea lui inocentă rînjetul pervers al Securităţii, colocatar clandestin care suprima intimitatea căminului familial. Leacul împotriva acestei viclene iscoade era muzica pusă la un perpetuu fortissimo, întreaga ţară scufundîndu-se într-o bizară melomanie conspiratorială. Telefonia stîrnea alte probleme decît cea a modului în care dictatorul dialoga cu omologul său moscovit. Tranziţia a transformat telefonia dintr-un monopol indigen de stat, într-o piaţă populată de firme private cu capital străin. Distribuitorii de aparate celulare convieţuiesc cu fosta societate a telefoanelor preluată de greci, dar din respect pentru mîndria naţională în fruntea ei a fost numit un compatriot - întîmplător odrasla unui notoriu reprezentant al străvechii gărzi naţional-ţărăniste.

Obsesia telefonului spion a fost înlocuită de obsesia elegantelor note de plată şi de cea a impulsurilor,