O primă accepţie a ideii de comunitate ar putea fi aceea conceptuală. Amintesc de dualitatea de concepte filosofice antinomice cultură şi civilizaţie, cu mare circulaţie în filosofia culturii moderne. Un sociolog şi filosof francez de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Ferdinand Tönnies, din spaţiul acestui despărtămînt al filosofiei, a deosebit, într-o carte devenită celebră Gemeinschaft und Gesselschaft (1887), între conceptul de comunitate şi cel de societate Comunitatea, expresia voinţei esenţiale, e bazată, după el, pe cutumă şi tradiţie. Morala se exprimă, în această formă de organizare a societăţii umane, spontan, prin legături de sînge, de prietenie, de obiceiuri şi credinţă. Raporturile sînt, aici, organice şi naturale, vii şi apropiate. Forma ideală de organizare comunitară este, bineînţeles, satul. Dimpotrivă, societatea, expresie a voinţei raţionale sau arbitrare, reuneşte un număr mai mare de indivizi, eterogeni prin structură şi formaţie, nelegaţi printr-un liant natural, afectiv. Fiecare există pentru sine, aflîndu-se în raporturi opozite sau contrarii cu semenii, siliţi, fiecare dintre ei şi toţi laolaltă, să convieţuiască - în această atmosferă creată de voinţa reflectată - în virtutea unor relaţii mecanice, exterioare şi convenţionale, bazate pe calcul şi speculaţie. Separaţiei indivizilor îi corespunde separaţia bunurilor, schimbul şi tranzacţia fiind singurele funcţiuni liante. Evident, societatea e exprimată prin oraş. Comunitatea este, în concepţia lui Tönnies, forma de viaţă ideală, veche, primitivă, bazată însă pe raporturi simţite şi apropiate. Sub influenţa civilizaţiei, raporturile se "intelectualizează", devin mecanice (aproape anorganice), colectivitatea transformîndu-se în societate. "Oraşul şi satul, observa Tönnies - conservă mai mult caractere aparţinînd familiei; în sat, acestea sînt numeroase, în oraş în cantităţi minimale. C