În anul 2000, tema "omului nou" conţine o ironie peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Pentru că "omul nou" trimite atît la ineditele "chipuri şi măşti ale tranziţiei", ca să folosesc o expresie a fondatorului Dilemei, cît şi la ceea ce a rămas din proiectul comunist al "omului nou". La limită, cineva ar putea urmări ce anume din proiectul vechi al omului nou se regăseşte în noile chipuri proeminente ale tranziţiei, adică ale actualităţii. De fapt, ironia fundamentală a tranziţiei constă în simplul fapt că putem crede în separaţia netă dintre vechiul om nou şi... noul om al tranziţiei. Puţini cercetători români au chestionat cu detaşare această ironie: i-aş aminti aici pe Daniel Barbu, în Republica absentă (din perspectiva ştiinţei politice), pe Aurora Liiceanu în Nici alb, nici negru (din unghiul psihologiei sociale şi al istoriei orale) şi pe Dumitru Sandu, în Sociologia tranziţiei (din punctul de vedere al sociologiei). "Sînt un homo sovieticus", spunea Alexandr Zinoviev, în anii '80, pentru a şoca auditoriul occidental venit să-l urmărească pe dizidentul expulzat din U.R.S.S. De atunci încoace, Zinoviev a devenit tot mai paradoxal, renunţînd la ironie în favoarea unui cinism anti-occidental de foarte proastă calitate. Exemplul lui ne poate însă ajuta să înţelegem un lucru destul de banal: mai mult decît faptul schimbării, e important sensul în care se produce aceasta. Cîteva cazuri româneşti pot fi interesante. Voi pleca de la oameni pentru a ajunge la instituţii. Nimeni nu poate nega, desigur, că Iliescu s-a schimbat. El nu mai e liderul comunist de altădată. Nici nu ar mai putea fi, cîtă vreme există pluralism. A devenit însă domnia sa un social-democrat modern, aşa cum pretinde, susţinut de un întreg aparat de partid? Cu alte cuvinte, seamănă oare Iliescu mai curînd cu Tony Blair şi Lionel Jospin decît cu Ion Iliescu cel de ieri? Felul în care vorb