Sînt îngrijorat - nu cu inima, nu cu ficatul, nu cu stomacul. Cu altceva la care nu prea există consult, leac, operaţie: îmi scade autonomia esteticului; îmi slăbeşte rezistenţa artistică; mi se deteriorează fibra, nervul, gena - nu ştiu cum îi zice - imaginaţiei; întregul meu sistem emoţional e intoxicat şi devastat. Să explic ca la doctor: sîntem, de pildă, pe ziua de 5 octombrie a anului 2000; pentru orele 22, e programată, la Acasă, "Moartea la Veneţia". Thomas Mann. Visconti. Dirk Bogarde. Aschenbach. Tadzio. Nu se ratează, deşi am văzut-o de două sau de trei ori. La orele 18, văd pe Euronews asaltul populaţiei împotriva Parlamentului din Belgrad; îmi chem imediat un prieten supercompetent ca să comentăm faza; e la spital, pentru analize; o chem pe cea mai bună comentatoare de politică externă - nu, nu se uită, citeşte o carte pe care n-o poate lăsa din mînă, se va uita mai tîrziu... Totdeauna specialiştii sînt calmi. Pînă la Veneţia, butonez (19) pe la toţi românii şi reţin că "pe Miloşevici nu-l mai aşteaptă decît elicopterul". Românii mei, caz rar, sînt superiori, ca tot omul care a mai văzut povestea asta cu scutieri şi popor, cu bulane şi flori, cu geamuri sparte la Înaltele Instituţii, cu tablouri ale dictatorului aruncate în stradă, cu poliţişti care se predau, surîzînd şi tremurînd de frică, mulţimii încîntate; străinii sesizează că lucrurile se desfăşoară sans trop de violence. La 21,15, aflu de la France 2 că Miloşevici ar fi fugit cu un avion şi mă hotărăsc: nu mă interesează altceva decît "Moartea la Veneţia", nu voi ceda, orice s-ar întîmpla pe glob! Deci: 22-22,30: Aschenbach în gondolă spre hotel. Hotelul. Restaurantul. Descoperirea lui Tadzio. Splendoare a panoramării, a penetrării cu o sobră senzualitate în subiect. Gînd scurt şi violent: eşti inadmisibil! 22,30: Cedez, nu pot fi atît de apolitic - Antena 1: Cristian Tudor Popescu, Cristo