Problema locuirii la bloc are mult de-a face cu tema supravegherii. La un moment dat, avantajele acestei supravegheri a unui spaţiu lipsit de apărare, căruia îi lipseşte orice formă de posibilă recluziune, ascundere, izolare, a devenit interesant pentru regimurile totalitare comuniste. Cum absenţa proprietăţii nu făcea decît să faciliteze procesul, înlocuirea deliberată, programatică, a caselor unifamiliale cu blocuri a demarat exploziv într-un moment pe care îl situez în trena discursului despre construcţii şi arhitectură al lui Hruşciov din decembrie 1954. Atunci tipizarea, standardizarea şi industrializarea au devenit cuvintele cheie ale industriei construcţiilor. Arhitectura încetează de a mai fi în ţările comuniste altceva decît un argat al construcţiei de massă. Indicii economici de suprafaţă, cost pe metru pătrat, raporturi "optime" între suprafaţa construită şi cea locuibilă - toate deveneau criterii de judecată a proiectului. De la jumătatea anilor cincizeci înainte, locuirea la bloc a devenit principalul program de habitat în ţările comuniste. Cele cîteva locuinţe de protocol pentru nomenclatură şi vilele pentru înalta protipendadă comunistă rezumă programul casei unifamiliale interbelice la o caricatură: în absenţa proprietăţii, primii secretari şi ceilalţi trepăduşi nu erau decît musafiri în cochetele lor vile judeţene. România şi-a propus să fie ţara socialistă cu cel mai mare număr de construcţii de locuinţe noi (i.e. exclusiv blocuri) înainte de 1989 şi a doua în Europa. Datele oficiale, care trebuie luate cu precauţia impusă de caracterul lor ideologic, sugerează că scopul acestei politici de edificare a locuinţelor colective era acela de a avea disponibil un număr de camere echivalent cu numărul de locuitori ai României pînă în anul 2000. Această malignă creştere cantitativă a fost încetinită prea tîrziu, adică după ce afectase deja integral a