5 octombrie 2000, orele 18-20. Curs de literatură comparată (anul II, prima întîlnire cu studenţii de la engleză şi franceză). Mă prezint, se prezintă, anunţ ce o să facem împreună, cît au de citit, cum o să se desfăşoare seminariile, examenul. Toţi voioşi, bine dispuşi. Rîd sau măcar zîmbesc la glumele pe care le debitez (verificate în timp de vreo opt-nouă generaţii). Aduc vorba de Odiseea. Cum s-ar interpreta întîlnirea lui Ulise cu sirenele. Reiau, ca în fiecare an (succes de public garantat), poanta cu sirena lui Roaită. Nimic. Repet, ba chiar supralicitez. Nimic. Nu-mi vine să cred: nici măcar un surîs, priviri uimite. Întreb dacă au auzit de Vasile Roaită. Amuţire totală. Din aproape 100 de oameni, nimeni nu are habar de Vasile Roaită. O fată îmi explică senin că "la revoluţie" ei au avut 9-10 ani şi că mai ţin minte de pe atunci şoimii, foarte puţin din pionieri, desenele animate cu Mihaela. Da' învelitorile, cu staniol cu tot, de la ciocolatele din Germania, Ungaria şi Iugoslavia adunate în colecţie? Lumea rîdea. Da' eurocrem? Da' haribo sau turbo? Se aud oftaturi bătrîneşti, melancolice dinspre flancul bănăţean. 5 octombrie 2000, orele 20-22. Curs de literatură comparată (anul II, prima întîlnire cu studenţii de la germană, rusă şi sîrbă). Mă prezint, se prezintă ş.c.l. Iar Ulise cu sirenele. Acelaşi banc ratat cu Vasile Roaită. Aceleaşi explicaţii. În plus, amintiri nuanţate ale celor de la germană (mai multe mărci de ciocolată, alte bomboane) şi de la sîrbă (ţigările vikend, vegeta). Chicoteli, gemete nostalgice. Trecem mai departe, prăbuşiţi - cu cît elan a mai rămas - în marea cultură. Vedem ce e cu cicatricea lui Ulise, cu porcii lui Circe şi, la zece fără zece, încheiem în trombă cu gîndacul lui Kafka. În drum spre casă orbecăi prin parc, peste podul Michelangelo şi mă gîndesc dacă toată povestea asta cu sirena lui Roaită de care nu mai are nim