Un lucru este cert: mass-media fabrică eroi. Cu carismă sau fără, cu legitimitate sau fără, cu un c.v. impresionant şi (mai ales) cu un cazier impresionant. În vremurile de demult, trebuia să cîştigi ori să pierzi mari bătălii ca Cezar, Ştefan sau Napoleon, să creezi capodopere ca Michelangelo, Mozart sau Shakespeare, să distrugi capodopere, ca Herostrat (ce rezonanţă semantică are numele!), care a incendiat templul zeiţei Artemis din Efes ca să intre în posteritate, să învingi la olimpiade, să construieşti catedrale sau sisteme filozofice, ca să devii erou. Acum, de cînd beneficiem de mass-media, e cu mult mai la îndemînă: este suficient să comiţi un asasinat, o spargere, un furt de maşină, să silueşti o fetiţă, un băieţel sau o bătrînă (cei violaţi nu prea au şanse de a intra în istorie, căci numele le e trecut, pudic, sub tăcere, iar obrazul le e acoperit cu un văl electronic), să violezi Constituţia, normele de convieţuire sau gramatica, să falimentezi (mai pe româneşte, să jefuieşti) o bancă, un fond de investiţii, o uzină, să conduci o hoardă de mineri, să comanzi "Foc!" împotriva unor tineri care te întîmpină cu o floare, să spui prostii în Parlament sau în Guvern, după care să le repeţi în ziar sau la televizor... Atari fapte se înşurubează parcă mai adînc în conştiinţa publicului decît celelalte, adică victoria la olimpiade, construirea de catedrale, de tratate de pace, de capodopere, de sisteme filozofice. Simţurile noastre reacţionează mai puternic decît la frumos, moral, normal, probabil din cine ştie ce nelinişte atavică, la urît, imoral, anormal, altfel spus, la monstruos. Printre eroi îşi fac loc din ce în ce mai mulţi monştri. O chestiune de conjunctură: zilele astea se poartă candidaţii la preşedinţie. Apar tot felul de personaje bizare, aspirante la cel mai înalt titlu. Unul, cu o privire de Vergil Hîncu, arată, la un post de televiziune, div