Odată, prin anii '80 ai acestui crepuscul de secol teribil, cîţiva tineri profesori de istorie, exasperaţi de repetarea obsesivă a osanalelor aduse "omului nou, constructor al socialismului şi comunismului...", au asistat fascinaţi şi puţin speriaţi la o interpelare publică făcută de un coleg al lor. Era o şedinţă obligatorie de "învăţămînt ideologic", în care "lectorul" (numit odinioară "propagandist") lăudase de-a valma gloria strămoşilor şi virtuţile "omului nou", totul la modul mecanic, fără metodă şi rînduială, cu sentimentul că şi acest lucru inutil trebuia făcut. În final, cînd, de obicei, nu intervenea nimeni, acel tînăr profesor a pus o întrebare: "Oare în cuprinsul noţiunii de om nou al prezentului şi viitorului, dăruit teoretic cu atîtea calităţi, nu se ascunde o undă de dispreţ şi desconsiderare faţă de oamenii trecutului, de titanii Renaşterii, de enciclopediştii secolului luminilor sau chiar faţă de marii părinţi ai României moderne din veacul al XIX-lea?". Asistenţa a îngheţat cîteva clipe, însă "lectorul", din prostie sau prevedere, a ocolit un răspuns clar, iar şedinţa s-a încheiat fără incidente. Grupul de tineri profesori de istorie a disecat însă apoi, în particular, noţiunea de om nou, tocită şi golită de sens prin repetare şi generalizare. Omul nou nu era o formulă socialist-comunistă şi nu făcea parte nici din arsenalul "aplicării creatoare a gîndirii materialist-dialectice şi istorice la realităţile româneşti", cum susţineau ideologii regimului, îmbătîndu-i cu apă rece pe unii semidocţi. Numele de om nou sau homo novus este atestat cu peste două milenii în urmă la Roma şi a apărut din raţiunile practice ale vieţii cotidiene, ceea ce poate indica o folosire a expresiei şi în Grecia, Egipt etc., cu secole şi chiar milenii înaintea romanilor. În timpul republicii romane, oamenilor politici ajunşi primii în familia lor la posturi de conduce