Viaţa e o chestiune foarte importantă, cu condiţia să n-o iei prea în serios - cam aşa îmi plăcea să spun cîndva, nu demult, cînd ai mei mai aveau răbdare să-mi ia butadele la mişto. Nu zic, uneori, îndeosebi în week-end, tot ne găsim timp să ne întrebăm iarăşi "Ce e viaţa? Ce e omul?". De viciul ăsta, sper, nu ne vom lecui vreodată. Dar în restul timpului - nene, ce să zic? - e cam naşpa. Oameni noi ai vremurilor noi, încercăm - isn't it? - să răspundem provocărilor. "Asta e. Trebuie să ne adaptăm" - îmi spune văr'miu, dealer de celulare, voce obosită şi ochi încercănaţi, la capătul unei lungi zile de "sales manager". "Cam asta s-a întîmplat" - surprind ticul verbal al unui prieten, coleg de Filologie şi talentat poet, ajuns şeful unei mici, dar ambiţioase agenţii de publicitate. De fapt - dacă stau puţin şi mă gîndesc, ceea ce, din fericire, se petrece tot mai rar - cam asta ni se întîmplă multora dintre noi. Încercăm să ţinem pasul, să fim pe trend. Unora ne iese, altora - mai puţin. De plîns, oricum ne plîngem cu toţii. Cetăţeni responsabili ai unei Românii aflate pe drumul făuririi societăţii capitaliste multilateral privatizate. Or, dacă e să-l descriu, simplu şi reducţionist, pe acest nou cetăţean al viitoarei societăţi, pot zice doar atît:
nu ratează prilejul de a spune, măcar între prietenii apropiaţi, că nu-i convine. Cu toate acestea, nu se lasă. Merge înainte. Astfel, de la o vreme încoace, constat că mă învîrt, aproape fără excepţie, printre oameni cărora nu le prea place treaba pe care o fac. Îmi sînt tare dragi. Sînt surorile, fraţii, verii, cumnaţii şi prietenii mei cei mai buni. Oameni de televiziune, funcţionari de bancă, vedete mediatice, lideri de ONG, tineri lupi din publicitate şi business. Cum să nu-i iubesc? Păi, dacă le-ar conveni toate chestiile pe care le fac, de-abia atunci mi-ar deveni suspecţi. Treaba de care mă tem cel mai ta
