Într-o carte din 1934 (la origine un curs universitar) P. P. Negulescu observa că istoricitatea se manifestă şi în domeniul conştiinţei identitare şi că, de aceea, românul din vremea lui Ştefan cel Mare nu e acelaşi cu cel din secolul al XIX-lea şi, cel din urmă se deosebeşte fundamental de cel din interbelic. Şi, aş adăuga, românul de astăzi e mult deosebit de cel din interbelic. Transformarea lui e, aşadar, rezultatul unui proces îndelungat şi lent. Dimpotrivă, utopiştii (mă gîndesc, mai ales, la Campanella cu a sa Cetate ideală) şi, mai tîrziu, regimurile totalitare imaginau posibilitatea creării unui om nou într-un scurt timp previzibil. Au făcut-o Hitler şi Mussolini la vremea lor, pronosticînd apariţia, parcă în retortă, a unui german sau italian nou şi înnoitor sub toate determinările sale. Nu altfel postulase Stalin, socotind, în ciuda evidenţei, că omul sovietic e fundamental altceva decît rusul, ucraineanul, belarusul (etc.) dinainte. Visări utopice cu caracter malefic din care s-a văzut ce a ieşit. Visarea utopică s-a transformat în rău fundamental. Regimurile totalitare (de dreapta sau de stînga) se credeau chiar îndreptăţite să nimicească, în acest scop, efectiv fizic, pe cei netrebnici (rase socotite inferioare sau clase exploatatoare) pentru a înălţa, pe acest teren curăţat, viaţa cea nouă, cu omul ei nou. Veacul nostru, fără îndoială cel mai sîngeros din epoca modernă, a avut parte de aceste fantasme ale răului. Această "purificare" pentru reînnoire a fost clădită pe uciderea a milioane de victime şi, probabil, mult mai multe care au ispăşit, prin lagăre şi temniţe, pentru aceleaşi proiecte "grandioase", totdeauna "revoluţionare". Peisajul românesc nu va fi scutit de astfel de idealuri malefice drapate atrăgător. Să încep, cronologic, cu mişcarea legionară din anii treizeci ai secolului care stă să se încheie. Revoluţionar (nu anunţa legionaris