Din literatura română contemporană citisem, pînă la 14-15 ani, numai ce era obligatoriu pentru şcoală, proze cu antifascişti, poezele patriotice, despre natură, nici nu mai ştiu. Cunoscusem odată, într-o tabără de creaţie pentru elevi, şi nişte scriitori în carne şi oase. Unul făcea glume aiurea, de pahar, le încînta pe profesoarele în trening. Altul era de gaşcă, cum s-ar zice, i-am căutat cărţile la bibliotecă şi m-am îngrozit: tipul scria nişte tîmpenii totale, nu părea aşa prost în viaţa de toate zilele. Al treilea era o scriitoare. Nu-mi amintesc decît că se plimba cu copiii ei. În liceu am început să caut în bibioteci şi cărţile contemporanilor. Am observat, cu timpul, că cele care-mi plăceau nu erau soioase şi duhnitoare. Cu cît erau mai idioate, cu atît mai soioase! Am luat acasă kilograme de cărţi pentru ca să ajung şi la cei cîţiva scriitori care-mi plac pînă azi. Dar nu citisem încă pe îndelete, sistematic, generaţie după generaţie, autor după autor, pe, adică, mai toată lumea care intra în "panorama literaturii române contemporane". Asta se va întîmpla abia la începutul anilor '90, după ce terminasem facultatea. Dintr-o obligaţie, am reluat atunci cărţi răsfoite şi abandonate, am citit pentru prima dată cu creionul în mînă. A fost cea mai cruntă experienţă de lectură din viaţa mea. Ceea ce înainte mă plictisea, făcîndu-mă să las cartea din mînă, mă irita acum de-a binelea, cu atît mai mult cu cît nu-mi permiteam s-o pun la loc în raft, s-o duc înapoi la bibliotecă necitită. În majoritatea romanelor, "omul nou" purta nume diferite, se desfăşura în diverse ipostaze, bun sau rău, meschin sau patetic, afazic sau logoreic, în scenarii previzibile, fie ele realiste sau parabolice, alegorice. Păreau scrise cu o sută de ani înainte (chiar dacă ideologia lor era marcată de contextul predecembrist). Bătrînicioase rău. Nu regăseam acolo aproape nimic din ce s